Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Cazul Heidegger – o retrospectivă
- 17-04-2014
- Nr. 719
-
Edward KANTERIAN
- ESEU
- 18 Comentarii
Se ştie demult cît de implicat a fost Martin Heidegger (1889-1976), unul dintre cei mai importanţi filozofi ai ultimului secol, în mişcarea naţional-socialistă. În 1932 el vota deja pentru NSDAP şi, foarte repede după venirea la putere a lui Hitler, autorul lui Sein und Zeit (Fiinţă şi timp, 1927) adera la partidul nazist, în aprilie 1933, al cărui membru a rămas pînă în 1945. Tot în aprilie 1933, el este ales rector al Universităţii Freiburg, iar în luna mai ţine cuvîntarea inaugurală pentru acest post („Rektoratsrede“). În aceasta, Heidegger îşi exprima speranţa că prin revoluţia lui Hitler destinul şi misiunea Germaniei şi, în ultima instanţă, ale omenirii îşi vor afla o nouă, măreaţă şansă de realizare. Heidegger specifica aici că rolul universităţilor germane ar fi cel al conducerii spirituale a revoluţiei naziste, afirmînd că „mult lăudata libertate academică este de acum îna – inte alungată din universitatea germană“, în locul ei studenţimea germană aflîndu-şi adevărata „libertate“ în împlinirea a trei datorii obligatorii: munca „voluntară“ pentru popor (Arbeitsdienst), serviciul în armată pregătit pentru sacrificiul suprem (Wehrdienst), slujirea ştiinţei (Wissensdienst) (1.) Aceste trei categorii exprimau întocmai legea nazistă privitoare la învăţămîntul superior, adoptată cu puţin înainte (2.), dovada clară a […]
Stimate filosof (de ce nu aveti curajul sa va mentionati numele adevarat?),
\”Tuica si Tutea\” nu a fost decit o gluma (nu am rezistat aliteratiei), insa frustrarea mea era reala. Dati dovada, in raspunsurile Dvs., de lipsa de vointa si interes de a se angaja, in adinc, pe documente si cu argumente, cu miza articolului meu. Sugerati in schimb, vag, ca in definitiv nu exista \’obiectivitate\’, ca eu sint prins in \’instrictiuni\’ si \’norme\’. Dar nu o faceti chiar Dvs.? Nu incercati sa ma instruiti chiar Dvs., bazat pe norma Dvs. a \”unei perspective culturale universale, degajată şi eliberată de \’instrucţiuni\’ şi \’norme\’\”? Nu prezentati aceasta perspectiva ca cea buna si adevarata, adica ca adevarata obiectivitate? Nu va contraziceti deci?!
Subiectul discutat de mine este mult prea important, nu numai pentru Germania, dar si pentru Romania, ca sa ne pierdem timpul cu vacuitati ca \”discursul acesta pare „ciuntit” de tocmai o depărtare elocventă în timp şi un deosebit ostentativ decalaj ontologic contextual\”.
Ma bucur ca va bucurati de viata, aici vad totusi o mica speranta spre mai bine.
Şi cum nu este suficient să fii doldora de cărţi !
La o astfel de interpretare, nici nu se putea altfel. M-aţi dat gata ! Sînteţi formidabil !
Chiar la nivelul ăsta nu mă aşteptam !
Domule Kanterian, aţi reuşit să dovediţi cum înţelegeţi dumneavoastră
şi cum interpretaţi, împreună cu prietenii, anumite „chestiuni”.
Acum este şi mai clar. Mulţumesc !
Surprinzător este, cum fără să realizaţi, reuşiţi să confundaţi „zilele săptămînii” cu IDEEA !
Aşa să fie şi în cazul „instruit” „normativ” al lui Heidegger şi al psihologiei-filosofiei-culturii germane,
chiar şi trecută prin paradoxurile şi capcanele istoriei şi a post-interpretărilor modern-ideologice ?!?
Tocmai de-aceea nici nu pot rămîne „dominical”, în timpul săptămînii muncesc, şi muncesc şi-acum !
Duminică, MĂ BUCUR şi RÎD! De Soare, de flori, de cerul albastru,
şi nu doar cu Ţuica şi cu Ţuţea alături, sînt cel puţin, Un EL şi O EA, curaţi în profunzimile LOR !
Ceea ce v-aş dori şi dumneavoastră ! Numai bine !
Domnule Filosof de Duminica –
Dvs. sinteti un \”filosof\” de duminica. Dar astazi este marti! Deci puteti ramane la tuica si la Tutea pentru restul saptaminii…
Stranii coincidenţe, sincronicităţi ancestrale
Domnule Edward Kanterian,
Oricît de „balcanice” pot fi considerentele, ghilimelele sînt tocmai pentru a vă proteja.
De Ce ? Pentru că se re-simte de atît de departe, că sînteţi „firesc”, sub imperiul unor
Multiple influenţe instrucţionaliste, din păcate, pentru unele „chestii” esenţiale ale
Gîndirilor omeneşti Universale, cărora, din păcate, le căutaţi, îndatorat, NORMA.
NU ! din păcate nu cea a lui Bellini. Ce simplu ar fi fost, CE BINE ! Dar nu !
http://www.youtube.com/watch?v=TYl8GRJGnBY
Rămînînd ciudat, „emprisonné” „malgré vous”, unor stranii „caste” !
Timpul nu iartă !
pan ceru’ gurii: da, domnule autor, dar, vaz ca nu-mi raspunseratzi *mie*. Desigur, ”balcvanic”, care scrie subt pseudonim, cu stelutze & chiar cu… *ghilimele*.
Och… O abominatziune: sa *pui* chiar ”ghiliomele”.
Dar hai, facetzi, va rog, v-un efort & raspundetzi-mi *mie*.
Ca io, *nu va iert*, dom’le, neam! Sa-mi raspundetzi, adica, Dvs., autorule, intrebarii puse de *mine*, cum ca *de ce * e , oare, natzionalismul, de *chiar condamnat*?
Ca, ma cam scuzatzi, chiar *asha* se deduce de prin articolul Dvs.
Toate cele bune, insa,
Nea Marin
Aşa ştim „noi” să povestim poveştile după urechia cea „normativă” şi „instrucţionară”, precum traducerica, de „uz caznic”(sic !). Fie ! Cam ca-n Caragiale !
1. „Filosofului de Duminică”: Nu raspund la comentarii anonime, mai ales daca ele nu contin decit o bolboroseala tipic balcanica, fara nici un argument, insa plina de sentimentalisme banale si cu foarte multe „cuvinte” „in” „ghilimele” „ironice”, „adica” „destepte” „si” „profunde”.
2. Am tradus propozitia
“Schon früh zeigte sich unter DEN AnhängerN Hegels die Tendenz, die Bedeutung rein geistiger Herleitungen zu überschätzen” (semnalez in litere mari greselile de tipar ale domnului Moroianu)
cu
\”Inca de la inceput s-a manifestat la adeptii lui Hegel tendinta de a face deductii pur spirituale\”.
Traducerea era ok, de uz imediat. Semnalez aici o varianta literala, ca dovada:
\”Inca de devreme se arata printre adeptii lui Hegel tendinta de a supraestima significatia deductiilor/rationamentelor pur spirituale.\”
Domnule Kanterian,
Constat ca sunteti pe deplin multumit de rezultatele „retrospectivei” pline de interpretari inedite pe tema cazului Heidegger, si va doresc la randul meu mult succes pe linia preocuparilor atat de promitatoare si lucrative, legate de istoria politizata a ideilor.
Va mai semnalez doar doua amanunte:
1. Cand am vorbit de ‘calomnie grotesca’, nu ma refeream la cazul Heidegger, ci la cel al filosofiei germane „de dupa 1878” pe care o tratati fara cel mai elementar respect in penultimul comentariu, aplicandu-i propriile scheme interpretative paupere, pozitie pe care acum socotiti nimerit s-o supralicitati invocand (fara nicio noima) exemplele Gentile-Papini (ultimul, dupa cum se stie, un renumit filosof!) si Noica-Eliade.
2. Pentru a fi in perfect acord cu restul rationamentelor, traducerea pe care o dati frazei germane a modelului Dvs publicistic este complet gresita.
Şi pasiunea pentru „instruire” ( „instrucţie”)
Trecînd pe-aici, am zărit auzind zvonuri cum se încearcă a se vorbi despre „cazul” Heidegger.
Nu ştiu dacă ar trebui să pară „nostim”, dar din viteza „trenului”, discursul acesta pare „ciuntit” de tocmai o depărtare elocventă în timp şi un deosebit ostentativ decalaj ontologic contextual, cel al unei perspective culturale universale, degajată şi eliberată de „instrucţiuni” şi „norme”.
Cu toată „instrucţia” de care dă dovadă autorul eseului şi laborioasa abordare a nazismului lui Heidegger, analiza şchioapătă evident şi vizibil nereuşind abordarea „obiectivă” a întregii probleme în întregul totalităţi ei (dificil!), şi mai ales al contextului socio-filosofic-ideologic-politic nu doar al Germaniei dar mai ales al vremurilor de-atunci ( complicat! imposibil!)
Cu toate detaliile interesante aduse ca argumente necesare, subtile, concrete, elocvente sau nu, în scopul „instruirii” cazului Heidegger, domnul Edward Kanterian, este prins în modul cel mai straniu şi profund „ezoteric”, dificil de explicat şi de elucidat, în jocul „instrucţiei” cu tot dinadinsul.
Nu-i nevoie, „de loin”, a citi tone de cărţi despre Heidegger şi istorie, filosofie şi „(in)conştientul colectiv”. Lipsesc printre toate acestea, tocmai sclipirea şi detaşarea de „norme” întru (re)aşezarea întîmplărilor în întregul lor ansamblu extrem de complex şi imposibil de „instruit” al Europei (şi Rusiei, căci fără Rusia nu se poate vorbi despre „instruiri” şi alte pasiuni „normative”) începutului de secol XX, de unde, în modul cel mai limpede, „cazul” Heidegger va rămîne veşnic o capcană a istoriei, prin tocmai faptul banal, că timpul trece şi deformează „viziunile”, (re)aprinde pasiuni şi dorinţa
revendicărilor adevărurilor absolute.
Desigur, oricînd va fi şi este „extrem” de interesant a ne apropia şi scrie, citi şi gîndi, despre Heidegger şi viziunile lui la un moment dat şi-n ansamblu, bineînţeles fiind siguri a fi în posesia tuturor pieselor „puzzul”ului şi a putea le recunoaşte, înţelege şi mînui, pricepe.
Ceea ce indiferent de „instruiri” şi „norme” nu cred să fie cineva capabil a o face într-un mod coerent-„obiectiv”, liber şi detaşat.
E ca şi cînd i-am pune o barbă mare şi albă lui Dumnezeu.
Lucrarea la care ma refer e a lui Bernd Grün, nu Bernd Martin, Der Rektor als Führer? Die Universität Freiburg i.Br. von 1933 bis 1945 (2010).
Bernd Martin a scris si el importante studii despre rectoratul si nazismul lui Heidegger, punind-ul in contextul social-istoric, cum si este potrivit.
Domnule Moroianu:
Este evident ca Dvs. nu aveti nici un argument substantial sau cel putin informatii, date, fapte, evidente, citate, impotriva explicatiei, dovedita cu citate, din articolul meu referitoare la aderarea lui Heidegger la nazism, in afara de facila descriere a argumentului ca o \”ipoteza suprarealista\”. Insa cum Dvs. nu dovediti (si nu aveti cum sa dovediti) de ce un om, un ginditor in cazul acesta, nu poate si nu are voie sa fie, la un moment dat, un megaloman, un fanatic, un imbecil, incurajat de propiile teorii bombastice despre \”istoria Fiintei\” (si alte mitologeme de acest gen) si in plus inflacarat de fetisurile unui nationalism cu radacini mai vechi, de al carei terminologii el se foloseste ad nauseam, explicatia mea (care nu este numai a mea) ramine plauzibila si realista. Binenteles ca motivele personale si intelectuale se imbina cu cele ale epocii si generatiei. Exact asta sugerez in articolul meu (si in numarul 720 din Observator Cultural lucrurile o sa se clarifice si mai mult). Dar sa lasam trivialitatile.
(Motivele abdicarii lui de la rectorat sint arhicunoscute, insa mai putin interesante, si nu constituie \”enigma\” pe care o cautati cu atita pasiune, chiar daca in \”Tatsachen und Gedanken\”, scris in 1945, adica in perioada denazificarii, Heidegger cauta sa-si mistifice, in mod tipic, trecutul. Insa avem din fericire de mult deconstructia acestui text in Hugo Ott, Martin Heidegger. Unterwegs zu seiner Biographie, 1988.)
Cautind sa-l aparati pe Heidegger de \”calomnii\”, poate Dvs. doriti in schimb sa-l transformati pe acest om din carne si oase, ginduri si pacate, intr-un gigant inuman, iesit din matca istoriei (deci sinteti in contrazicere totala cu chiar gindirea lui Heidegger despre Seinsgeschichte!), cu caracteristici \”absolut unice\”, caruia nu i se pot aplica comparatii cu nimeni altcineva, si care in fond comunica direct si singur cu \”Fiinta\”, care ia ordonat aderarea la NSDAP? Recunosc, o ipoteza ultrarealista si deloc \”grotesca\”.
Problema Dvs. nu este insa numai una de atitudine. Din ce scrieti in rest imi dau seama ca va lipsesc cunostiinte de baza ca sa puteti judeca subiectul intr-un mod just. Arnold Gehlen un obscur? Poate si un Rothacker si un Max Wundt? Si Carl Schmitt un social-democrat poate, binenteles necunoscut de nimeni in epoca sau astazi? Heimsoeth un obscur comunist poate? Si poate Hans-Georg Gadamer (un alt obscur, banuiesc?), facea pe 11 noiembrie 1933 un picnic in padure in loc sa semneze \”Bekenntnis der Professoren an den deutschen Universitäten und Hochschulen zu Adolf Hitler und dem nationalsozialistischen Staat\” (\”Manifest de loialitate a profesorilor universitatilor germane in favoare lui Adolf Hitler\”)? Cum se face atunci ca numele lui se gaseste pe lista cu pricina, impreuna cu cel al lui Heidegger si cu sute de alti profesori, filozofi si ne-filozofi? (http://de.wikipedia.org/wiki/Bekenntnis_der_Professoren_an_den_deutschen_Universitäten_und_Hochschulen_zu_Adolf_Hitler)
Si ce facem cu alti ginditori, din alte tari, care au aderat la fascism? Ce facem cu niste \”obscuri\” ca Gentile si Papini? Sa cu si mai obscurii Noica si Eliade?? Cazuri complet unice, fara nici o legatura cu cazul lui Heidegger? Coincidente fantastice.
Este timpul sa incheiam aceasta discutie. Nu cititi niste fraze din \”pamfletul\” lui Ulrich Sieg. Cititi-i intreaga carte, din scoarta in scoarta, de trei, patru, cinci ori. Si cititi lucrarea lui Bernd Martin despre istoria Rektorat-ului in Freiburg in 1933-1945, ca sa intelegeti mai bine cit de fundamental gresita este atitudinea Dvs. anti-empirica si anti-istorica. Sau mai bine, mergeti la Marburg si inscrieti-va la un Proseminar a lui Sieg. O sa va faca bine.
P.S. Pentru cititorii care nu inteleg germana, redau traducerea citatului din Sieg (pagina 12): \”Inca de la inceput sa manifestat la adeptii lui Hegel tendinta de a face deductii pur spirituale [adica fara referinte la complexitatile istoriei ideilor]\”. Exact acest lucru este problema si aici.
Replica Dvs, d-le Kanterian, nu elucida cu nimic enigma retragerii lui Heidegger din functia de rector (dupa numai un an de la inaugurarea ei cu surle si trambite), ci continua sa postuleze un Heidegger atat de naiv incat sa spere un fel de detronare a adevaratilor Fuhreri ai ideologiei naziste (Goebbels si Rosenberg) sau macar o convietuire cu ei la carma destinelor ideologice ale nazismului, ceea ce pare o ipoteza cu totul suprarealista. Trimiterea la articole din Der Spiegel sau Die Zeit (cu ignorarea argumentelor lui Heidegger insusi din „Tatsachen und Gedanken, 1945”) nu amelioreaza cu nimic lucrurile.
In schimb, afirmatia ca inflacararea lui Heidegger in momentul „Machtergreifung”-ului si timp de un an dupa n-ar necesita o explicatie speciala, deoarece „el imparte acest nationalism cu multi alti in generatia sa si in generatia anterioara” este profund neintemeiata, atata timp cat nu dati niciun fel de nume ale unor filosofi de acelasi rang care să se fi manifestat la fel de vocal in momentul respectiv – si de altfel nici mai tarziu.
Sau gasiti cumva ca obscurii Alfred Baeumler, Hans Heyse, Ernst Krieck sau Arnold Gehlen pot fi opuşi unor celebritati precum un Karl Jaspers, aflat in mod demonstrativ in opozitie, un Nicolai Hartmann complet imun la contaminarea ideilor naziste, un Oswald Spengler, reticent si marginalizat in ciuda orientarii “nationale”, sau un Hermann Keyserling căruia nazitii i-au retras aproape imediat dreptul de a publica?
In concluzie, “ratacirea” lui Heidegger din 1933-34 este absolut unica printre contemporanii sai de anvergura intelectuala comparabila, deci ea PRETINDE o explicatie in lumina biografiei sale personale si intelectuale.
PS Nu mai vorbesc de incercarea de a incepe procesul de intentii “de la 1878”, care mi se pare pur si simplu o calomnie mai mult decat grotesca.
Evident, n-am putut decat frunzari inceputul si sfarsitul cartii lui Ulrich Sieg disponibile pe Amazon, dar fraza: “Schon früh zeigte sich unter Anhänger Hegels die Tendenz, die Bedeutung rein geistiger Herleitungen zu überschätzen.” a fost suficienta pentru a-mi rapi orice dorinta de a parcurge si restul pamfletului.
io *nu vaz chiar nimic rau in \’\’natzionalism\’\’ *. Daca &numa\’ daca e *bine temperat*.
Shi, sper ca evreii din Israel imi *chiar dau chiar dreptate*.
Cele bune , tuturor,
Nea Marin
Vad ca nu aveti o replica la replica mea. Acum deschideti alt subiect.
Entuziasmul initial a lui Heidegger cred ca este indicat in articolul meu – este un entuziasm bazat pe un fond nationalist-mitologic. Heidegger nu este cazul unic aici. Dimpotriva, el imparte acest nationalism cu multi alti in generatia sa si in generatia anterioara. Asa ca nu este necesara o explicatie aparte a entuziasmului lui Heidegger – dimpotriva: avem nevoie de o explicatie, si mai intii o istorie, a miturilor nationaliste impartasite de colective si generatii. Si binenteles ca aceste lucruri a fost facute. Va recomand cartea lui Ulrich Sieg, Geist und Gewalt. Deutsche Philosophen zwischen Kaiserreich und Nationalsozialismus (München, 2013), care pune in perspectiva formarea ideologiei nationaliste la intelectualii germani de la 1878 incoace.
Nu stiu in ce limba il cititi pe Heidegger, dar pe germana el nu este chiar asa de greu de inteles. Sein und Zeit se citeste destul de bine, cu putina pregatire. Si prelegerile sale sint extrem de clare si excelente. Traducerile in alte limbi au rezultate precare, cu toate ca implica o munca de sisif si sint facute, in Romania, de oameni inteligenti.
Care ar fi justificarea existentei tarnacoapelor daca nu ar exista STATUILE?
Apropos si de „aialalti” care il tarrnacopeaza zilele astea pe Gabo.
Din păcate, retrospectiva aceasta nu lămureşte natura entuziasmului iniţial al lui Heidegger pentru “revoluţia naţional-socialistă” (căci despre o veritabilă “implicare” cu greu s-ar putea vorbi în cazul unei tentative avortate la un an de la preluarea rectoratului de la Freiburg), dar nici nu abordează chestiunea locului istoric al unei filosofii care şi-a cucerit un atât de straniu renume în ciuda ‒ sau poate tocmai datorită dificultăţii ieşite din comun a expunerii şi a jargonului pur scolastic (comparabil doar cu cel al lui Hegel) pe care-l dezvoltă.
Un jargon a cărui autocentrare, lipsă de transparenţă şi manierisme pretinzând neverosimile eforturi de concentrare pentru a fi asimilat fie şi la un nivel pur formal exclud de obicei orice tentativă serioasă de pătrundere în substanţa propriu zisă a unei gândiri axate pe o formă foarte subtilă de disperare (moştenită de la Kierkegaard), pe nihilismul (preluat de la Nietzsche) şi pe disecţia fenomenologică a lui Husserl.
Un inapoiat mintal? Dimpotriva – un megaloman inteligent. Un om care nu vedea natiunea sa numai pe cale de a se renaste istoric, cum o vedeau si altii care credeau in Hitler, dar care in plus credea ca avea cheia interpretarii istoriei Occidentului, in care renasterea Germaniei nu era decit ultimul episod, sau primul din \’noul inceput\’ – se lasa ales ca rector pentru ce exact? Pentru un salariu mai bun? Un birou mai mare? Un fotoliu mai comod? Functii administrative mai \”interesante\”?
Sa fim seriosi.
1. In Land-ul Baden Heidegger reuseste sa introduca in 1933 o noua constitutie a universitatii, dupa principiul Führer-ului, rolul de rector fiind acum numit \”Führer al universitatii\” (http://www.spiegel.de/spiegel/print/d-13519843.html).
2. Cum scrie in Rektoratsrede, rectoratul inseamna pentru el \”die Verpflichtung zur geistigen Führung\” a universitatii, adica \”angajamentul pentru conducerea spirituala\” a universitatii. Si universitatea este definita ca locul in care \”prin stiinta conducatorii [Führer-i!] si ocrotitorii destinului poporului german sint educati si disciplinati\” (GA 16:108).
3. Inca in 1933 ministerul invatamintului al Reich-ului cauta sa-l instaleze ca directorul unei noi academii nationale (Reichsakademie) dedicate \”esentei spiritului german\”. Proiectul esueaza, insa Heidegger noteaza pe 2.10.1933, ca chiar si raminind in Freiburg el intentiona \”sa pregateasca constructia uniforma a viitoarei constitutii universitare germane in totalitatea ei\” (http://www.zeit.de/1988/05/verfuehrt-vom-fuehrerwillen/seite-2).
QED.
P.S.
Contemporanii sai mai lucizi au vazut foarte bine aceasta megalomanie a incercarii \”den Führer zu führen\” (de a fii indrumatorul tiranului), de exemplu un Max Müller, un Karl Jaspers, un Walter Eucken. Ultimul, econom la aceasi universitate ca si Heidegger, scria in mai 1933: Heidegger \”pare ca se simte ca Führer-ul spiritual al noii miscari, ca singurul mare si gigantic ginditor de la Heraclit incoace\” (http://www.spiegel.de/spiegel/print/d-13519843.html).
… sa recunoastem ca Heidegger s-a lasat initial purtat de entuziasmul ideilor nationale si antiliberale pe care le-a crezut incarnate in „revolutia” national-socialista, si ca timp de un an, cat a ocupat postul de rectpr al universitatii din Freiburg, a difuzat otrava mesajului ideologiei oficiale?
Mai trebuie sa facem din el si un fel de inapoiat mintal animat de vointa unei dictaturi personale, al carui proiect „era de a transforma Universitatea Freiburg în cea mai puternică din Germania (??) şi pe el, ca rector al ei, în Führerul spiritual (??) al revoluţiei germane”?
Toate astea pentru a fi scutiti de efortul descifrarii motivelor care au stat la baza faimoasei demisii din functia de rector, sau macar a consemnarii obscuritatii care continua sa domneasca asupra naturii exacte a acestor motive.