Ce-ar fi cu adevărat important în vizita Patriarhului Chiril

Vizita Patriarhului Chiril al Bisericii Ortodoxe Ruse (BORu) a stîrnit un interes legitim, concretizat într-o serie de comentarii bine argumentate. Lectura acestora conturează două orizonturi de interpretare. Unul, sensibil majoritar, acordă atenție semnificației politice și trece în plan secund rațiunea teologică. Altul așază în prim‑plan sensul teologic, însă ocoleşte substratul politic (reprezentative, în acest sens, ar fi comentariile semnate de unii clerici, bunăoară de Pr. Ioan Moga, „Un summit «bisericesc» la București“, Contributors.ro, 23 octombrie a.c.). Socotesc că vizita are întîi de toate un rost teologic, însă nu trebuie exclus total nici resortul politic. În absenţa unor informaţii concrete şi sigure, despre acesta din urmă nu te poți exprima decît speculînd sau fructificînd anumite clișee, precum controlul deplin al Statului asupra Bisericii sau, dimpotrivă, influența copleșitoare a Bisericii asupra Statului.

Dacă vizita lui Chiril s-ar reduce la accep­țiunea sa primă, chiar dacă nu și ultimă, de eveniment eclezial, atunci sîntem în fața unui gest firesc, ce pare însă excepțional, de unde poate și interesul public major. Este firesc deoarece Chiril și Daniel sînt, din punct de vedere sacramental, egali în demnitatea de episcopi, iar canoanele și Tradiția (trecutul neafectat de condițiile politico-istorice) fac o datorie din întîlnirile de acest fel, încununate de slujirea împreună a Sf. Liturghii (coliturghisire). Este însă excepțional deoarece împrejurările politice au făcut ca o astfel de întîlnire să nu mai fie posibilă în ultimii aproximativ 34 de ani și, în plus, pe agenda celor doi să existe o serie întreagă de chestiuni litigioase, cea mai importantă fiind problema Basarabiei, un teritoriu asupra căruia BORu și Biserica Ortodoxă Română (BOR) își dispută jurisdicția, într-un mod potrivnic legiuirilor bisericești.

Este foarte probabil ca Daniel și Chiril să nu se întîlnească în calitate de episcopi, ci mai curînd în aceea de patriarhi, adică de președinți ai unor sinoade locale care reprezintă conducerea supremă colegială a Bisericilor organizate în granițe politice. Am făcut această precizare deoarece, chiar dacă BORu este mult mai centralizată decît BOR, nici unul din cei doi patriarhi nu se aseamănă cu Papa de la Roma. Confuzia între atribuțiile unui patriarh și cele ale unui papă sub aspectul înrîuririi asupra Bisericilor din care provin intervine destul de frecvent. Se poate, cel mult, admite afirmația că dacă puterea patriarhului asupra Bisericii locale este informală, de natura influenței, cea a papei asupra Bisericii Catolice este formală, sub aspect instituțional.

Model imperialist, model naționalist

Întîlnindu-se în calitate de patriarhi și co-liturghisind ca episcopi, Daniel și Chiril sînt exponenții unor Biserici aflate într-o deplină ambiguitate instituțională. Cred că aici se află miza esențială a vizitei și, totodată, spectaculosul acesteia, dincolo de neobișnuitul de­spre care am vorbit. Să le luăm pe rînd.

Ambiguitatea BORu stă în ceea ce Petre Guran, un fin observator al fenomenului rusesc, cel puțin sub aspect teologic, vede ca oscilație între modelul imperialist al „celei de‑a treia Rome“ şi modelul naţionalist al unei Biserici reduse la graniţele politice ale Statului (vezi Petre Guran, Biserica în cetate. Studii de ecleziologie ortodoxă, ProUniversitaria, 2014). Această oscilaţie cunoaşte resorturi istorice, deoarece Patriarhia Moscovei, apărută în 1589 ca instituţionalizare a autocefaliei, reprezintă un model intermediar între pentarhia bizantină şi patriarhiile născute în secolele XIX-XX. Cu alte cuvinte, Patriarhia Moscovei, din motivele şi împrejurările în care s-a născut, a asigurat trecerea de la raţiunea teologică a patriarhiei (cele cinci patriarhii istorice) la raţiunea politico-ideologică a patriarhiei (toate acelea apărute pe fondul naţionalismului etnic, între care şi cea românească). La aceasta se adaugă şi deturnarea de sens a noţiunii de „a treia Romă“, care învăluie eteric existenţa patriarhiei moscovite. Aşa cum Theodor Paleologu, un alt cunoscător al fenomenului rusesc, a arătat într-o conferinţă recentă de la Centrul Sf. Petru şi Andrei, la origini, „a treia Romă“ a reprezentat alăturarea pe care stareţul Filotei din Pskov a făcut-o între visul lui Nabucodonosor (Cartea lui Daniel) şi misteriosul katehon (II, Tesalonicieni) pentru a-şi apăra mănăstirea de imixtiunea politică. Abia tîrziu, către secolul al XIX-lea, „a treia Romă“ a ajuns să fie învestită definitiv cu natura imperialistă, de­semnînd dreptul patriarhiei moscovite de a apăra dreapta credinţă a celorlalte popoare ortodoxe. Din păcate, orientarea iliberală tot mai clară a unei părţi din lumea contemporană se traduce în plan bisericesc prin rezerve față de dialogul interreligios (ecumenism), față de drepturile omului, iar patriarhia moscovită pare să confirme această aparență.

„A treia Romă“
intervine la Chișinău

Pentru Petre Guran, un exerciţiu de reactivare a concepţiei politice a „celei de-a treia Rome” s-a întîmplat pe 20 iunie 2013. La acel moment, Sinodul Mitropoliei Chişinăului şi a Întregii Moldove (pendinte de BORu), „a excomunicat conducerea politică a Republicii Moldova sub denumirea vagă de «guvernanţii»“ ca urmare a dezbaterii publice „din jurul gradului de libertate de care se vor putea bucura minorităţile sexuale în Republica Moldova, adică domeniile în care se poate aplica nedisicriminarea“ (p. 158). La capătul unei argumentaţii bine construite, concluzia autorului este aceea că „decizia eclezială“ prezintă o miză specială deoarece afirmă că „rolul de gardian al Ortodoxiei revine în acest caz autorităţii bisericeşti [Patriarhia Moscovei], aceasta plasîndu-se deasupra frontierelor statale şi naţionale actuale“, astfel anticipînd „vocaţia celei de-a treia Rome de a vorbi în numele întregii Ortodoxii“ (pp. 159 – 160).

Admiţînd validitatea ipotezei, această situaţie trebuie alăturată atitudinii pe care Patriarhul Chiril a avut-o faţă de proiectul Sinodului panortodox de la Creta: pe 6-9 martie 2014, la Fanar, Sinaxa întîistătătorilor Bisericilor Ortodoxe autocefale, între care şi Chiril, a agreat un document care la punctul 6 afirma angajamentul de a organiza Sfîntul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe. Atunci, în 2014, toţi au fost de acord să dea concreteţe unui proiect pus pe agenda ortodoxiei cu cel puţin 30 de ani în urmă. Numai că de la Sinodul din 16-26 iunie 2016 nu a fost atît de mare pe cît s-a dorit. Dintre cele 14 biserici autocefale, 4 nu şi-au trimis reprezentanţii (Antiohia, Moscova, Bulgaria, Georgia). Pa­triarhul rus şi-a revocat, carevasăzică, unilateral angajamentul luat la sinaxa din 2014. De aici şi pînă la a specula asupra faptului că Patriarhul Chiril vine în contextul în care o mică parte din clerul român s-a răzvrătit faţă de ierarhii care au susţinut acest important şi profund teologic sinod, nu mai e decît un pas pe care unii comentatori l-au făcut. Dincolo de această presupunere, cert este că nu s‑a reuşit depăşirea clivajului dintre Patriarhia Ecu­menică de la Constantinopol şi Patriarhia Moscovei, precum şi faptul că noţiunea „de a treia Romă“ poate fi resemnificată pentru a legitima, în plan religios, tendinţa iliberală a vremurilor pe care le străbatem.

Poate BOR să joace rol de mediator?

Ambiguitatea BOR este de o altă natură. Între celelalte Biserici ortodoxe autocefale, nu este exagerat să se creadă că BOR ocupă un loc fruntaş în ceea ce priveşte deschiderea către dialog, moderaţie, chiar dacă nu se bucură, din păcate, de teologi care să o facă vizibilă pe plan internaţional. BOR cultivă relaţii cordiale cu ierarhiile Bisericilor surori, iar vizita lui Chiril este probabil lucrul de care avea nevoie pentru a sparge ultima crustă de gheaţă creată de atmosfera gacială a relaţiilor politice. De aceea, nu trebuie desconsiderată ipoteza că BOR e capabilă să-şi asume, prin tact, „un rol de mediator în contextul divergenţelor interortodoxe“ pe care Sinodul de la Creta le-a scos la iveală (Pr. I. Moga). Susţinînd integrarea euro-atlantică a României, dialogul interortodox, intercreştin (este aşteptată, la anul, vizita Sanctităţii Sale Papa Francisc I) şi chiar interreligios, BOR rămîne, totuşi, legată de cordonul ombilical al nașterii patriarhiei: naţionalismul etnic. Nu doar că proiectul Catedralei Mîntuirii Neamului este aproape de a fi încheiat prin tîrnosire, dar chiar şi pastoraţia românilor de peste hotare se face apăsînd – uneori supărător de mult – retorica naționalismului etnic. De aici şi pînă la omagierea unor figuri absolut reprobabile prin angajamentul totalitar pe care şi l-au asumat se profilează o graniţă fină pe care Episcopul Timotei al Spaniei a trecut-o: anul acesta, în Pastorala de Sf. Paști, ierarhul i-a omagiat pe legionarii Moţa și Marin drept „eroi ai noștri“.

Aşteptarea principală de la această vizită n-are cum să fie alta decît teologică. Dacă diferenţele introduse în mod artificial de aluviunile politice de-a lungul istoriei au creat aparenţa caraghioasă a unei alterităţi, atunci întîlnirea dintre patriarhii celor mai importante Biserici Ortodoxe din punct de vedere numeric ar trebui să aibă şi acel efect auto-critic, atît de firesc în atari împrejurări. În primul rînd, trecerea în surdină, iar cu timpul eliminarea completă a naţionalismului etnic care, exportat în plan teologic, se traduce prin filetism (un curent care, să nu se uite!, a fost condamnat în 1872 de către Sinodul constantinopolitan). Dacă întîlnirea dintre Chiril şi Daniel a fost justificată oficial prin comemorarea suferinţei aduse de către comunism celor două Biserici (în BORu sîngele martirilor făcuţi de tirania politică a curs şuvoaie), cum ar fi posibil să ne imaginăm că BORu va fi reprezentată anul viitor la tîrnosirea Catedralei Mîntuirii Neamului? Dacă suferința comună prilejuieşte încălzirea relațiilor, legătura dintre credință și etnie nu riscă să le înghețe din nou, mai ales că de Centenar bucuria noastră nu este și bucuria lor? Poate că se va adeveri ca nefondată această temere, dar deo­camdată logica argumentului spre această concluzie împinge. În al doilea rînd, descoperirea vocaţiei de independență reală a Bisericii faţă de Stat. Trecutul KGB‑ist al lui Chiril a fost atent documentat, la fel ca şi divergenţele apărute între agenda patriarhului rus şi a şefului Statului rus, ca urmare a anexării Crimeei (Armand Goşu, „Patriarhul Chiril la Curtea ţarului Putin“, contributors.ro, 24 octombrie). Aşijderea, se vorbeşte că emisarul BOR în discuţiile de la Moscova a fost IPS Nifon, responsabil cu relaţiile externe încă dinainte de 1989. Este posibil, numai că în „logica“ providenţială, ce o depăşeşte pe cea strict morală, scopul uneori scuză mijloacele, astfel că finalitatea coliturghisirii este tot ceea ce contează. Oricare din cele două aspecte a constituit, pînă acum, un obstacol în calea comuniunii Bisericilor Ortodoxe nu doar în învăţătura de credinţă, ci şi în liturghie, în pastoraţie şi în colaborarea instituţională, la modul general. În sfîrşit, ar fi de aşteptat mai multă vigilenţă în procesul de receptare a trecutului ce pare viciat de naţionalismul confuz. Dacă în Rusia, aşa cum a arătat Theodor Paleologu, Nicolae al II-lea vine „la pachet“ cu Stalin, în România erou nu e doar Steinhardt, ci și… Moța și Marin! În faţa idealului coliturghisirii, nici un alt obstacol nu trebuie să stea în cale, cu atît mai mult cînd vine vorba despre acelea care au produs diviziune, blocaj şi segregare.