Ce ne mai ramine

Gheorghe Craciun nu mai este, a formulat alb, a-retoric, cu discretia-i si concizia-i caracteristice, Carmen Musat, pe prima pagina din Observator cultural nr. 100 (din 1-7 februarie 2007), anuntul disparitiei (mai exact, dez-aparitiei *) marelui scriitor Gheorghe Craciun. Afirmatie grea, peremptorie, irevocabila. Afirmatie, omeneste, inadmisibila, pe care nu si-ar fi imaginat, pina de curind, ca va fi vreodata fortata s-o faca. Da: Gheorghe Craciun, prietenul meu si al ei, nu mai este! – repet si eu naucit formula pe care am auzit-o iesind din gura ei in salonul 401 al Spitalului Fundeni. Si totusi, ca sa nu strig in desert sau sa lansez cine stie ce aiureli, prefer sa ma transform o clipa, chiar daca intr-o circumstanta atit de nepotrivita precum aceasta, in sofist si sa-mi pun o intrebare aparent mai putin disperata decit e, cumva pozitiva: de fapt, care Gheorghe Craciun nu mai e? Nu mai e George al nostru, al celor ce l-am iubit si pretuit, cel al rudelor, al iubitei, poate al iubitelor, al prietenilor si prietenelor, al apropiatilor lui, cel cu care ne intilneam si discutam, beam si mincam, ne bucuram sau ne intristam, speram sau disperam, faceam proiecte si, uneori, le executam. Etc. Nu mai […]