Ce s-a spus pe scena Teatrului Odeon

Laureaţii Premiilor Observator cultural 2017

Zece importanți scriitori români au fost premiați în cadrul Galei Premiilor Observator cultural, a XI-a ediţie, desfășurată la Teatrul Odeon din București. În total, au fost nominalizați 34 de autori români contemporani la şase categorii: memorialistică, eseistică / publicistică, critică literară / istorie literară / teorie literară, debut, poezie și proză.

 

Memorialistică

Riri Sylvia Manor, Bucuria de a nu fi perfectă. Bu­curești-Tel Aviv 1941-2015, Editura Humanitas

 

Eseistică/Publicistică

Vasile Ernu, Bandiții, Editura Polirom

 

Critică literară/Istorie literară/Teorie literară

Liviu Malița, Literatura eretică, Editura Cartea Românească

 

Debut

Tudor Ganea, Cazemata, Editura Polirom

Radu Niciporuc, Pascal desenează corăbii, Editura Cartea Românească

 

Poezie

Radu Andriescu, Cînd nu mai e aer, Casa de editură „Max Blecher“

 

Proză

Radu Cosașu, Viața ficțiunii după o revoluție, Editura Polirom

Radu Pavel Gheo, Disco Titanic, Editura Polirom

 

Premiul Observator Lyceum

Vlad Zografi, Efectele secundare ale vieții, Editura Humanitas

 

Premiul „Gheorghe Crăciun“ pentru Opera Omnia

Ana Blandiana

 

În cadrul Galei, în acest an, Observator cultural a oferit Premii de Traducere nu doar pentru transpuneri dintr-o limbă străină în limba română, ci şi pentru un traducător care a redat opere literare româneşti într‑o limbă străină. Laureate au fost Veronica D. Niculescu și Joanna Kornaś-Warwas (Polonia).

Evenimentul s-a bucurat de prezența specială a interpretei de jazz Teodora Enache, acompaniată de chitaristul Marius Pop, într-o ambianță semnată de scenografa Flavia Barabas. Trofeele oferite laureaţilor, simbol al Galei timp de 11 ani, au fost create de Elena Dumitrescu, sculptor, iar cel pentru Premiul Observator Lyceum, de sculptorul Mircea Roman.

Fiecare scriitor premiat a primit un premiu în valoare de 2.500 de lei, iar traducătorii, în valoare de 1.500 de lei, în timp ce valoarea premiului „Gheorghe Crăciun“ pentru Opera Omnia a fost de 6.000 de lei.

Din juriul celei de-a XI-a ediţii au făcut parte: Carmen Muşat (preşedinta juriului), Bianca Burţa-Cernat, Adina Diniţoiu, Cezar Gheorghe, Adrian Lăcătuş, Iulia Popovici şi Bogdan-Alexandru Stănescu.

Sponsor principal al Premiilor Observator cultural 2016: Muşat&Asociaţii.

Sponsori: Teatrul Odeon, Institutul Polonez Bu­curești, Gramma, Magnolia, High Contrast.

Parteneri media: TVR3, Radio România Cultural, RFI România, Bookaholic, Suplimentul de cultură, OpenArt, Şapte seri, Liternet, Cărturești.

---

 

Traducători

Premiul pentru Traducere: Joanna Kornaś-Warwas (Polonia)

Ovidiu Șimonca: În 2016, literatura română a stat foarte bine la export, în Polonia. Doi autori români au primit două prestigioase premii: Poetul European al Libertății, premiu acordat Anei Blandiana pentru volumul Patria mea A4, și premiul literar Europa Centrală „Angelus“, acordat lui Varujan Vosganian pentru volumul Cartea șoaptelor. Cu ocazia acestor premii prestigioase a fost premiat și traducătorul, un singur traducător, aceeași traducătoare: Joanna Kornaś-Warwas.

 Joanna Kornaś-Warwas: E o onoare foarte mare pentru mine să primesc acest premiu și mulțumesc Observatorului cultural pentru această distincție. Vă mulțumesc că apreciați rolul traducătorului, știu că Observatorul cultural premiază de cîțiva ani traducători care transpun opere literare în spațiul românesc. Mă bucur că sînt prima traducătoare străină care primește acest premiu, ca ambasador al literaturii române în spațiul polonez.

Premiul pentru Traducere: Veronica D. Niculescu

Alina Purcaru: Îmi revine onoarea de a introduce o creatoare în cel mai deplin sens al cuvîntului. Laureata ale cărei eforturi le răsplătim și le recunoaștem în această seară este o scriitoare pe cît de discretă, pe atît de subtilă în arta scrisului pe care o practică și, în același timp, o traducătoare exemplară. Bună cunoscătoare a literaturii universale, cu un radar performant pentru subtilități textuale și referințe rare, a reușit să transpună în limba română texte care au intimidat mulți traducători, volume considerate aproape de netradus. Aduc un singur exemplu: Pale Fire, opera inclasabilă a lui Vladimir Nabokov. Pînă acum a adunat în portofoliu, numai capodopere. A tradus peste 20 de titluri, semnate de scriitori și scriitoare de excepție: Don de Lillo, Siri Hustvedt, Lydia Davis, Eowyn Ivey sau Tracy Chevalier, dar și-a legat definitiv numele de opera a doi titani ai literaturii universale: Samuel Beckett, a cărui proză a tradus-o integral, și Vladimir Nabokov, căruia, de ani buni, i-a dedicat întreaga atenție, putere de pătrundere și inventivitate, traducînd volum după volum din seria dedicată acestuia la Editura Polirom.

Pentru munca ei, care respiră ingeniozitate, discreție și iubire pentru scris, a primit deja cîteva premii importante. Ultima încercare dusă la bun sfîrșit este traducerea unui impresionant tom de scrisori de dragoste – căci dragoste emană și cele mai prozaice rînduri din scrisorile lui Vladimir Nabokov către Vera, scrisori apărute tot în seria de autor dedicată acestuia, la Editura Polirom.

Veronica D. Niculescu: Mulțumesc tare mult Observator cultural pentru alegerea pe care ați făcut-o, sînt onorată. Sînt convinsă că, dacă ne-am propune ca în fiecare zi din an să celebrăm traducători, am avea de unde alege, sînt foarte mulți care fac munca asta cu discreție, la ei acasă, se ascund sub o copertă. Am putea să alegem în fiecare zi cîte unul. Dacă cumva, prin toamnă, să zicem, am rămîne în pană, am putea să continuăm cu redactorii, cu acei redactori de carte care vin pe firul fiecărei traduceri și redactează cu pricepere și cu grijă. Aș vrea să spun două nume de redactori de la Editura Polirom, cărora le sînt foarte recunoscătoare, pentru că toate cărțile astea nu le faci de unul singur decît într-o primă etapă, după aceea fiecare carte trece prin multe mîini. Mulțumiri Adei Tanasă, cu care-am lucrat toată proza lui Beckett, dar și din cărțile lui Nabokov, este redactorul ideal. La fel, Anca Băicoianu, cu care-am lucrat pe traducerea Pale Fire, dar și pe alte texte. Nu pot să nu mulțumesc Editurii Polirom și lui Bogdan-Alexandru Stănescu pentru că acum 10 ani a primit prima mea traducere. Eram venită de nicăieri, tradusesem acasă din pură plăcere și nu visam să mi se întîmple ce mi se-ntîmplă astăzi. Nu e vorba neapărat de o distincție, ci de tot acest șnur de cărți foarte bune pe care simt că nu le meritam eu. Totdeauna autorul tradus este cu mult, cu mult deasupra nostră, n-ai cum să nu rămîi umil în fața textului original. Cred că trebuie să mulțumim cititorilor care încă mai cumpără cărți din librării și în încheiere cred că, de fapt, ar trebui să mulțumesc acelor autori care se lasă pe mîna noastră, unii de voie, alții de nevoie. Și le-aș mulțumi celor mai buni dintre ei, dacă ar mai trăi, dar cum nu există nici o rudă de-a lor prin sală sau să le transmită, cred că există prieteni de-ai lor și cred că aici muncim noi, traducătorii, la împrietenire.

Memorialistică

Carmen Mușat despre Riri Sylvia Manor: Premiul pentru Memorialistică merge anul acesta la o doamnă care ne-a impresionat prin calitatea extraordinară a stilului său, nu doar a stilului în scris, ci și a stilului de viață, o doamnă care aproape că a traversat secolul și a trecut prin multe, a văzut multe, dar a știut să-și păstreze seninătatea și echilibrul interior, o doamnă pentru care vîrsta nu se măsoară în ani calendaristici, ci în stări de spirit, în lumină interioară, iar cartea pe care a publicat-o are această capacitate de a oferi lumină și celor care o citesc. Este vorba despre doamna Riri Sylvia Manor și despre Bucuria de a nu fi perfectă. Aș reformula: bucuria de a nu fi perfectă și, în același timp, bucuria de-a rămîne ea însăși, nealterată de greutăți, de suferințe, de bucurii, de împliniri. Cartea aceasta spune povestea unei vieți și povestea unui mod de a privi întotdeauna către cei din jur cu calm, cu seninătate, fără ranchiună și fără nici un fel de resentiment.

 

Riri Sylvia Manor: Nu știu ce să spun: este oare incredibilul, ceva care nu mi s-a-ntîmplat? Burghezul gentilom nu știa că vorbește proză, eu nu știam că scriu proză. Totuși, am dat cele ce-am scris unui tînăr minunat, aici de față, George Șerban, să pună el diacritice, și dînsul a fost impresionat de carte și dînsul, nu eu, a dus-o la Humanitas, s-a dat prioritate, a apărut deja la Gaudeamus, și-acum sînt la această gală fabuloasă – la care pînă acum asistam doar –, să iau un premiu. Sînt extrem de emoționată și mulțumesc din suflet conducerii Observatorului cultural, doamnei Carmen Mușat, domnului Ovidiu Șimonca și tuturor celor care mi-au îndrăgit cartea și l-au iubit pe minunatul meu bunic Pică, care sînt sigură că zîmbește de-acolo, de sus, și este foarte mulțumit. Vedeți, bătrînețea nu e o condiție plăcută, dar acesta nu e un motiv să nu profităm de ea și de faptul că mîine e încă o dimineață, poate, și o zi însorită și sînt atîtea lucruri de făcut și-atîția oameni de iubit, încă. Eu cred că nimic nu îmbătrînește mai mult decît încercările tehnice de-a arăta tînăr și femeile care își fac liftingul feței ar arăta mult mai tinere dacă și-ar face liftingul sufletului. Mulțumesc încă o dată Observatorului cultural, tuturor prietenilor de-acolo și din sală, care mă plac așa cum sînt: cu ridurile mele, care mărturisesc că am trăit, că am iubit, că am plîns și am rîs. Și sper că prietenii și cititorii mă plac, deși e clar, nu sînt perfectă.

Eseistică/Publicistică

Bogdan-Alexandru Stănescu despre Vasile Ernu: Înainte de a prezenta cîștigătorul, aș fi vrut să-i mulțumesc Veronicăi D. Niculescu pentru cuvintele ei foarte frumoase, care m-au emoționat, și să-i transmit de aici de la microfon că mi-aș dori să lucrez într-o piață a cărții care să-și respecte mai mult scriitorii, traducătorii, redactorii, chiar și directorii editoriali, dacă se poate. Și să vă amintesc că, dacă un scriitor român reușeș­te ceva în țara asta, o face în ciuda a: a), b), c), d), e)…Trăim într-o țară fără rezidențe de creație, fără burse fără traducători, fără burse pentru scriitori. Lucruri care, altfel, ar fi foarte simplu de făcut.

Și-acum categoria asta compozită, eterogenă, Eseistică și Publicistică… Sincer să fiu, nu a fost foarte mare bătaie la jurizare, adică am avut unanimitate, juriul a ales o carte profund originală, o carte care se situează la graniță, cam așa cum se situează personajele ei: fie în afara societății, fie la marginea ei. Cartea în sine este un proiect de frontieră, pentru că nu e nici 100% eseu, nu e nici 100% memorialistică, e și literatură, e și antropologie. Eu am preferat s-o citesc ca pe un poem gogolian. Acum, cu autorul acestei cărți am vorbit atît de mult despre literatură încît, punînd cap la cap orele, s-ar strînge cîteva luni bune. Este vorba despre Vasile Ernu, spaima dreptei neoliberale din România, cu partea doua a trilogiei marginalilor, Bandiții.

 

Vasile Ernu: Am destul de multe emoții, chiar îmi vine să plîng, pentru că îmi aduc aminte de debut, am debutat acum 11 ani, exact cînd au debutat și premiile Observator cultural. Cînd am debutat, nu-mi propusesem să fiu scriitor, Doamne ferește, a apărut prima carte din întîmplare, după care a început să-mi placă și am început să scriu și totdeauna am avut această problemă: în ce zonă mă încadrez. Mi-aduc aminte cînd au apărut primele topuri, nu prea știam ce era cu topurile și nu m-am regăsit la un singur top, de poezie, deci nu sînt poet, totul e-n regulă cu mine… E foarte interesant cu această trilogie că primul volum, Sectanții, a fost nominalizat la secțiunea Memorialistică, al doilea a fost nominalizat la Eseistică, al treilea habar nu am…, nu-l mai văd nominalizat. Cred că sînt abonat la nominalizările Observatorului, sînt la a patra sau a cincea nominalizare, dar întotdeauna am spus că un premiu bun se ia foarte greu și faptul că ești nominalizat e deja un lucru foarte important. Apreciez foarte mult acest premiu și seriozitatea juriului, căruia îi mulțumesc. Există bursele de rezidență, am fost la Iași, m-au ținut o lună închis, mulțumesc Iașiului, Muzeului Literaturii și Festivalului de literatură FILIT, chiar m-au ținut o lună și-am scris, cred, 70% din carte acolo. Cartea mea nu este tocmai despre bandiți, e mai degrabă dedicată copilului meu, este o carte de educație, prin bandiți înveți mult mai multe lucruri, se pare, decît prin oamenii buni.

Critică literară/Istorie literară/ Teorie literară

Adrian Lăcătuș despre Liviu Malița: E, probabil, categoria cea mai academică a premiilor și nu neapărat cea mai aridă, probabil că eu sînt cel mai academic membru al juriului în acest moment. A fost un an bun pentru teoria literară, istoria literară și critica literară, toate cărțile nominalizate sînt cărți foarte originale, în care autorii au mutat puțin perspectivele și sînt nume de urmărit, cu siguranță, din mai multe generații de critici. Așa că de data aceasta am avut în juriu o muncă dificilă. Pînă la urmă, însă, am hotărît să dăm acest premiu unei cărți care face ordine într-o perioadă literară și culturală care a fost extrem de tulbure și care a creat confuzii nu doar atunci, dar și mult după aceea, din care s-au hrănit multe prestigii meritate sau mai puțin meritate și care aduce însă un vocabular nou, o raționalitate și o expresivitate cu totul deosebite în elucidarea raporturilor dintre autori, instituțiile literare, teme, genuri în perioada comunistă. Această carte aparține unui critic foarte bun, care nu are o vizibilitate permanentă în prim‑planul criticii literare românești, dar care dă la intervale regulate cărți de referință. Este vorba despre Literatura eretică și despre Liviu Malița, pe care-l felicităm.

 

Liviu Malița: Uneori, doar uneori, este și devine foarte plăcut să revii în București. Este, pentru mine, un astfel de moment acum, îi mulțumesc foarte mult lui Adrian Lăcătuș pentru cuvintele generoase pe care le-a rostit aici – mă măgulesc să spun: chiar exacte – despre cartea aceasta numită Literatura eretică, o carte despre raporturile literaturii române din perioada comunistă cu cenzura, o carte căreia i-am dedicat – în opinia mea – chiar prea mulți ani, considerînd de la început că e vorba de o temă datată, veche, învechită. Dar faptul că generații tinere, încă tinere de critici au considerat că ea poate să vorbească pe înțelesul lor astăzi mă bucură foarte mult. Mulțumesc juriului pentru alegerea subiectivă – cum altfel? –, dar mă bucură cu atît mai mult cu cît este vorba despre juriul unei reviste, Observator cultural, cu care mă simt legat prin legături vechi, deja verificate în timp, și care mă onorează în egală măsură. Vă mulțumesc și dumnevoastră pentru această seară specială pe care o pot trăi alături de dumneavoastră aici.

Debut

Adina Dinițoiu despre Radu Niciporuc: Radu Niciporuc este pentru mine și un prieten. Prima dată cînd l-am cunoscut, l-am cunoscut în calitate de prieten al lui Alexandru Vlad, un mare scriitor ardelean și el, care a fost pe această scenă, a obţinut premiul Observator cultural și care, din păcate, a plecat dintre noi în 2015. L-am cunoscut întîi ca prieten al lui Alexandru Vlad, după aceea ca prozator, un prozator care a debutat foarte tîrziu, la o vîrstă foarte matură. Pascal de­senează corăbii este o carte foarte sofisticată, foarte lucrată, foarte cizelată, o carte așa‑zicînd de aventuri, o superbă carte de povestiri ale unui prozator-marinar, inginer pe nave, care a călătorit în toată lumea. Este o carte a unui povestitor remarcabil, care știe să stăpînească tot ceea ce înseamnă retorica unei povestiri, dar care deține, în același timp, ca un bun și un extraordinar discipol al lui Alexandru Vlad, un tip de scriitură foarte sofisticată, foarte rafinată. Un povestitor, un cunoscător al lumii și al naturii umane care, spunea el, se dezvăluie cel mai bine în mijlocul mării, al oceanului, pe un vas.

 

Radu Niciporuc: Trebuie să mărturisesc că Pascal de­senează corăbii a fost răsfățată de la apariție și pînă acum și, din acest punct de vedere, nu am decît să împărtășesc această bucurie cu dumneavoastră. Dar, înainte de acest mare răsfăț, am mai avut parte de unul acum trei săptămîni, la Cluj. Surprinzător răsfăț. Mariana Bojan, o poetă excelentă din prima generație a Echinoxului și care trăiește la țară, la Bologa, mă-ntîlnește-n oraș și, cum mă vede, îmi spune: „Radule, toată Bologa ți-a citit cartea!“. „Cum?“ „Au văzut-o la noi.“ Și după o lună și ceva aflu că trecea din casă-n casă, prinsă deja cu o clemă de rufe.

 

Bianca Burța-Cernat despre Tudor Ganea: Ne-am obiș­nuit în ultimii ani să discutăm deseori în contradictoriu pe tema dacă avem sau nu proză tînără, adică proză de calitate scrisă de oameni care au mai puțin de 35 de ani. Avem, cred, trebuie doar să fim dispuși să-i citim pe autorii respectivi, să-i recunoaștem și să-i apreciem. Autorul tînăr pe care-l premiem astăzi la categoria debut, Tudor Ganea, înțeleg că deja scrie a doua carte, abia aștept s-o citesc și pe aceea. Despre prima, despre Cazemata, vreau să vă spun acum cîteva lucruri. E o carte stranie, în cel mai bun sens al cuvîntului, o carte care forțează orice orizonturi de așteptare, derutînd, semnalizînd într-o direcție pentru a o apuca – frustrant, poate, pentru cititori – într-o alta. Un roman pe cît de dens, pe atît de complex, evoluînd pe mai multe piste. E un roman despre realități contemporane, despre mizeria vieții cotidiene, fără a fi vorba, prin aceasta, despre o proză mizerabilistă, dar este și un roman detectivistic, și unul cu miză fantastică și care, fără să meargă pe formula realismului magic, ne introduce într-un teritoriu al magiei povestirii (și nu numai!). Cazemata: o carte pe care vi-o recomand cu toată căldura. O carte îndrăzneață și, dacă o veți citi, veți vedea de ce. Îl felicit pe Tudor Ganea.

 Tudor Ganea: Vă mulțumesc frumos pentru premiu, e o onoare să primesc acest premiu, nu mă așteptam, mulțumesc juriului, mulțumesc Editurii Polirom că a avut încredere în mine și că m-a publicat. Anul trecut pe vremea asta nu primisem răspuns pentru manuscris de la editură și, dacă cineva mi-ar fi spus că romanul meu va primi un premiu de o asemenea anvergură, aș fi rîs, i-aș mai fi dat o bere acelui cineva și l-aș fi rugat să mai spună o glumă la fel de frumoasă.

Poezie

Adrian Lăcătuș despre Radu Andriescu: Premiul pentru poezie este unul foarte important, pentru că poezia este, totuși, arta cea mai grea. Cred că, în această criză a literaturii și a pieței cărții, de care ne tot plîngem de multă vreme, poezia trece printr-un moment destul de fast la noi: apar poeți tineri foarte buni, trec de prima carte, de a doua, se reinventează, scriu lucruri foarte originale, se schimbă generații și se schimbă limbajul poeziei, poeți consacrați publică în continuare, apar antologii. Și cărțile nominalizate sînt o dovadă că și în acest an cititorii de poezie, puțini, dar fideli acestei arte, au avut ce să citească și ce să admire. Acesta e doar vîrful unui aisberg care cred că ne face să descoperim, fiecare, noi moduri de a vedea lumea din jurul nostru. Dar mai ales atunci cînd poeți foarte discreți, poeți care publică rar, care publică la 5 ani, la 8 ani, și care într-adevăr fac din poezia lor „un studiu pe viață și pe moarte“, cum spunea un foarte bun prieten al meu, poetul Andrei Bodiu, revin cu volume impresionante. Este o mare emoție și o mare bucurie să vezi o poezie care nu pune eul poetului în față, ci îl ascunde, făcînd să fie descoperite persoanele din jurul lui, să recreeze universuri foarte fragile și foarte importante, atunci într-adevăr poți să spui că ai descoperit ceva. O astfel de redescoperire majoră a anului trecut a fost poezia lui Radu Andriescu din Cînd nu mai e aer.

 

Radu Andriescu: Le mulțumesc celor două jurii, sper că a fost o lectură plăcută, una dintre mizele cărții asta a fost: să fie o lectură plăcută, personajele din carte să fie plăcute și-n spatele lor să vină cîteva lucruri și idei. Ca să-l parafrazez pe Ernu, cu premiul ăsta probabil că sînt pe undeva și poet, deci ceva-ceva e-n neregulă cu mine. Am să le mulțumesc și celor care au dus cartea spre forma finală, a fost ca o provocare la Nepotul lui Thoreau, la Cluj, un loc destul de dur pentru lectura de poezie, și ce s-a întîmplat acolo m-a făcut să-mi regîndesc cartea. Și a doua provocare, pe cartea fețelor, cum îi zic eu, pe Facebook: un editor a venit la mine și m-a întrebat: „Nu vrei să publici cartea la noi?“. Întîmplător, era editura la care voiam să public: Max Blecher. Asta m-a făcut să-mi doresc să merg pînă la capăt cu acest proiect editorial. Și mi se pare ușor psihedelic astăzi să vorbesc despre cartea de anul trecut și tot astăzi să primesc de la editură o altă carte.

Proză

Iulia Popovici despre Radu Cosașu: Acest premiu merge către un autor a cărui viață se confundă cu literatura. Bineînțeles că ăsta e un truism și se aplică la fel de bine și lui Isaac Babel și lui Fadeev. E un autor care și-a hrănit imaginarul politic și pe cel personal din literatură, din cărți cum ar veni, o literatură care e în esență o nelimitată temporal ședință de psihoterapie, mărturisire de păcate și autocritică. E cea mai politică literatură, în ciuda faptului că e un fel de cursă a înarmărilor în care autorul e angajat cu arsenalul lui Caragiale împotriva politicului. În 2017 însă, Radu Cosașu, care semnează pentru prima dată cu numele de naștere, Oscar Rohrlich, nu primește premiul pentru Opera Omnia, pe care l-a primit deja, ci un premiu pentru o carte anume, Viața ficțiunii după o revoluție, prima după ceva decenii, în care totul e la fel ca înainte, totul e literatură, autobiografie, autoironie și autoderiziune, și ironie, și deriziune, și-n același timp totul este nou, pentru că întotdeauna sinceritatea brutală, cu toate amorsele puse pe condiția mic-burgheză a noastră a tuturor, face o literatură cu adevărat mare.

 

Radu Cosașu: Aș vrea să mulțumesc Observatorului cultural cît mai puțin protocolar și, mai ales, cît mai concis. Eu țin la Observatorul cultural ca un cititor pasionat, de 80 de ani, al presei. De mic copil pînă la vîrsta aceasta, citesc absolut toate revistele culturale din România, intelectuale cum se zice, e adevărat că-mi încep dimineața cu Gazeta sporturilor, dar vreau să spun că țin cel mai mult la Observator cultural, fără să fac vreo polemică cu celelalte reviste, fiindcă Observatorul cultural, pentru mine, dă cel mai mult dreptul la – cum se spune astăzi – distanță. Adică pot să-l citesc săptămînal cu plăcerea de-a fi și de a nu fi de acord cu ceea ce citesc. Este un lucru foarte important să citesc fără să mă indigneze ceva, cu foarte multă plăcere, chiar dacă nu sînt de acord cu ei. Nu vreau să vi se pară ceva banal. Deși dreptul acesta la detașare, la distanță, nu e considerat chiar unul dintre drepturile fundamentale ale omului, să fim drepți. În violența cu care se scrie astăzi, sînt reviste care-ți interzic această plăcere de lectură, au o violență care te reține, cum se spune, dar Observatorul cultural îmi permite acest lucru și din cauza asta țin foarte mult, ca un drept al cititorului de astăzi, care nu poate să știe, de pildă, ce-a însemnat, înainte mult de ʼ90, o rubrică în Contemporanul lui Ivașcu, care se numea „Opinii separate“ – prima oară cînd apărea în presa aceea monolitică o astfel de rubrică, semnată de Alexandru Paleologu. Țin minte și acum care a fost senzaționalul prim articol al rubricii Opinii separate, un elogiu adus Dunării albastre a lui Johann Strauss. Vă spun asta ca să aveți așa, cît de cît, un vertij pentru ce putea să însemne acum 50 de ani o opinie separată. Ei, acum, ca om care ține la opinii separate, citesc Observator cultural cu cea mai mare degajare. Și cu cea mai mare – să zic așa – plăcere, fără să fac polemică cu celelalte reviste. Țineam foarte mult să spun acest lucru, fiindcă țin foarte mult la această calitate a cititorului de azi, ca într-o singură revistă să poată fi de acord sau nu cu ceea ce se scrie. Mi se pare un drept gingaș. E un cuvînt poate prea special, dar să știți că, gingășia astăzi nemaiexistînd deloc, dreptul ăsta de a citi și de a fi de acord sau nu cu ce se scrie mi-l acordă Observator cultural.

 

Cezar Gheorghe despre Radu Pavel Gheo: Romanul Disco Titanic este în primul rînd o carte despre granițe. Ea pune în discuție granițele politice, granițele sociale, dar cu atît mai mult ea pune în discuție granițele noastre interioare, granițele din mintea noastră. Și de aceea cred că este o carte care merită citită.

 

Radu Pavel Gheo (mesaj scris): Mărturisesc un adevăr evident: m-am bucurat încă de cînd am aflat că Disco Titanic a fost nominalizat la premiile Observator cultural și am sperat că voi avea ocazia să țin acest discurs. Din păcate, nu am putut veni la București, deoarece exact azi aveam, programată de mai bine de două luni, o întîlnire cu studenții Universității de Vest din Timișoara, în cadrul unui proiect numit „Povești de succes în Aula Magna“. E o coincidență în același timp fericită și nefericită, fiindcă mă văd nevoit să lipsesc dintr-un loc unde aș fi vrut să fiu și trebuie să-mi exprim în scris bucuria și recunoștința, ceea ce nu-i tocmai ușor.

Premiile revistei Observator cultural sînt printre puținele premii de prim rang din spațiul românesc și, dincolo de evidenta lor importanță în lumea literară, prestigiul acestora e dat și de componența juriului, format permanent din critici profesioniști admirabili. Le știu textele critice, opiniile, le admir pasiunea pentru literatura română și mai ales obiectivitatea, lipsa parti-pris-urilor (asta dacă nu mi-o fi scăpat ceva din culisele culiselor – deși nu cred). De aceea țin să mulțumesc revistei Observator cultural, pentru că menține an de an aceste standarde valorice ridicate și mai ales juriului, pentru că a avut încredere în cartea mea. Sper, din motive egoiste, că alegerea lor a fost una nimerită.

Și-acum o să dau un mic exemplu retrospectiv, care își are relevanța lui. În 2010, acest premiu a fost acordat, ex aequo, Gabrielei Adameșteanu, pentru Provizorat, și lui O. Nimigean, pentru Rădăcina de bucsau, care sînt considerate și azi – pe bună dreptate – două dintre marile romane românești postrevoluționare. Azi, după șase ani, mă simt bucuros că le urmez și că am ocazia să-i mulțumesc lui Ovidiu Nimigean, care m-a ajutat la finalizarea cărții. Îi mulțumesc pentru lectura profesionistă, riguroasă, pentru sugestiile și modificările propuse (uneori destul de consistente), cît și pentru insistența cu care mă îmboldea să revizuiesc iar și iar cartea. Într-o oarecare măsură, acest premiu i se datorează și lui. Așa cum i se datorează și iubitei mele Alina, care, practic, a descoperit Disco Titanic, m-a dus acolo, în Split, în acel loc perfect pentru un roman, iar apoi a citit și revizuit cartea capitol cu capitol.

Singurul lucru care îmi umbrește bucuria e că nu am putut fi și eu la Teatrul Odeon, pentru a mă întîlni cu oamenii cu care împărtășesc aceeași bucurie a scrisului și pentru a-i felicita sincer pe ceilalți premianți. Mi-ar fi plăcut să urc pe scenă odată cu domnul Radu Cosașu, dar sper să avem ocazia data viitoare, oricînd va fi asta.

 Premiul Observator Lyceum

Carmen Mușat: Aș vrea întîi să mulțumim juriului elevilor și profesorilor lor de la clasă, care fac o treabă extraordinară. Începînd de anul acesta, de la cea de-a doua ediție a Premiului Observator Lyceum avem și un trofeu realizat de sculptorul român, aici în sală, Mircea Roman. Vă reamintesc că trofeele pe care juriul le-a acordat preminaților, ca-n fiecare an, au fost realizate de sculptorul Elena Dumitrescu. Și, pentru că sînt la acest capitol, vă voi spune că scenografia este realizată de o foarte tînără scenografă: Flavia Barabas.

Misiunea cititorilor care sînt aici pe scenă n-a fost deloc ușoară și opțiunile lor au fost destul de variate. Cel mai mult ne-a plăcut nouă, celor din redacție, care am asistat la dezbateri și doar din cînd în cînd am pus cîte o întrebare, ne-a plăcut cît de atent au citit toate romanele nominalizate, cît de frumos și de limpede și-au argumentat opțiunile. Întîlnirile cu ei mă fac să fiu optimistă, pentru că cititori există. Dragi prieteni scriitori, aveți cititori! Și schimbul acesta de mîine e unul care nu e doar foarte interesat, dar e și foarte la curent cu ceea ce se întîmplă azi. Mi-a plăcut că atunci cînd au vorbit despre cărți au vorbit și despre filme, au pus în dialog literatura și cinematografia, dovedind un lucru esențial la orice vîrstă și pentru oricine: că iubesc cărțile, iubesc literatura, iar asta s-a văzut din pasiunea cu care și-au argumentat opțiunile. După această rundă de dezbateri, s-a trecut la vot. Punctajele au fost foarte strînse și, totuși, au ales un laureat. Am să îi las pe ei să-și motiveze opțiunea.

Ana Velicaru: Dorim să mulțumim Observatorului cultural pentru șansa minunată pe care ne-a oferit-o, ne bucurăm foarte tare să fim aici. Nu ne pricepem foarte bine să menținem suspansul, așa că trebuie să vă mărturisesc întîi că ne‑am întîlnit la începutul acestei seri cu cîștigătorul premiului, care s-a oprit să stea de vorbă cu noi, s-a uitat la noi, a făcut niște ochi mari și-a spus: „Dar vouă chiar v-a plăcut cartea mea?“.

Romanul ales de noi este pătruns de spiritul autentic al Bucureștiului, așa încît devine evidentă pentru cititor valoarea de realitate alternativă suprapusă în timpul lecturii realității fiecăruia. Această suprapunere este într-adevăr fascinantă și modelează percepția cititorului devenit observator live al evenimentelor, aflîndu-se pe o treaptă apropiată naratorului pe deplin invizibil. Cu toții urmărim pe după umărul personajelor evoluția lor, le înțelegem, le susținem, le judecăm sau nu moralitatea și atitudinea. Cît despre personajele care populează acest roman, durerea este cea care le oferă credibilitate și le animă cu adevărat. Fiecare suferă unic, distinct, iar intro­specția, în cazul unuia dintre personaje, un adolescent autist, este o veritabilă operă suprarealistă, gîndurile sale amintind de Un chien andalou, al lui Bunuel, sau poate de picturile bizar proporţionate ale lui Dali.

 

Lucian Florescu: Am ales să acordăm anul acesta premiul nostru unui roman care merge ŕ contre courant, păstrînd tiparele prezentului, un roman polifonic într-o lume ascuțită de monologuri. Este un roman care, încă din primele pagini, recunoaște valoarea studiilor umaniste, prea des neglijate, asta în pofida formării realiste, de om de știință, a autorului. Este un roman care ne arată perfecțiunea nefiltrată a celuilalt, într‑o lume în care de prea multe ori preferăm să ne izolăm în propriile noastre viziuni.

 

Bogdan Radu: Noi am ales anul acesta un roman al realității imediate, dar, totodată, un roman care-și transcende propria realitate, în același timp un elogiu adus umanului și omenescului din fiecare dintre noi. Un roman care, cu spirit critic, cu umor, conturează o realitate în care ne putem regăsi și redescoperi fiecare dintre noi, o realitate populată de oameni recenți, de umbre ale trecutului și de proiecții sclipitoare ale viitorului. O realitate la fel de paradoxală ca viața însăși, o realitate grotescă, absurdă și, în același timp, lucidă și pătrunsă de un oarecare sens. Și totuși, dincolo de acest aspect oarecum tehnic, oarecum formal, principala caracteristică pentru care am ales acest roman este capacitatea sa ca, odată aprofundat, să ne descopere acel dat al fiecăruia, acea constantă care a rămas și va rămîne aceeași: natura umană.

 

Paul Dogioiu: Încă de la începutul cărții sau, mai bine zis, după prima parte, cu discursul, m-am gîndit: ăsta e un roman cu dialog. Pus între paranteze, desigur, dar dialog. Și pe urmă, continuînd să citesc, m-am întrebat: dar cum ar arăta romanul ăsta pus în scenă sau într-un film? Pentru că am făcut o oarecare analogie cu filmul lui Paul Thomas Anderson, Magnolia. Dacă colegii mei au vorbit despre ce este și cum este acest roman, m-am gîndit să mă întreb cum ar arăta acest roman pus într-un scenariu.

 

Elena Ciascai: Alegerea acestui roman poate fi justificată prin numărul semnelor de întrebare pe care ni le-am pus în timpul discuțiilor. Măiestria scrierii este dovedită de capacitatea autorului de a singulariza, de a distinge fiecare voce a personajelor, de a le încadra în universul lor unic. Sentimentele cele mai înalte precum dragostea sau altruismul nu sînt decît efecte secundare ale vieții, nu sînt decît rezultatele selecției naturale. Vlad Zografi ne pune în ipostaza îndoielii față de ceea ce credem că ne definește. La întrebarea: ce este, de fapt, realitatea, răspunsul dat e: suspensie.

 

Vlad Zografi: Un singur scriitor cu atîția critici în spate… E delicat… Primul lucru care-mi vine în minte e să spun: ce mare artistă e Teodora Enache! Ar trebui să reiau ce-a spus Radu Cosașu despre Observator cultural. E o revistă inteligentă, fină, plină de intuiție și deschidere, eu îi sînt recunoscător fiindcă aici au apărut cronici și la romanul acesta, dar și la un volum de eseuri pe care l-am publicat acum cîțiva ani. Și cred că e important pentru scriitori nu neapărat să aibă cronici bune, dar să aibă cronici atente. Cronicile de care m-am bucurat eu la Observator cultural au fost atente. Și pentru asta mulțumesc Observatorului cultural.

Mă bucur că am luat premiul vostru, pentru că mă simt un criptoadolescent și trebuie să vă spun două lucruri legate de liceu. Acum ceva vreme, o doamnă de la Editura Humanitas, care se ocupă de marketing, mă sună disperată: „E ceva în neregulă, cineva de la Observator cultural ne-a cerut volumele tale, le vor pentru un concurs pentru elevii de liceu“. „Și ce e grav?“ „Nu prea se potrivește romanul cu așa ceva. Nu cred că elevii de liceu ar trebui să citească romanul ăsta.“ E-adevărat că nu e un roman care să intre în Biblioteca roz, asta era o colecție pentru fetele de pension înainte de război, dar nu e nici atît de grav. I-am spus: „Pe răspunderea mea, dă romanul să-l citească elevii de liceu, sînt destul de vaccinați“.

Și al doilea lucru pe care vreau să-l spun este povestea coperții. Coperta e foarte frumoasă. Vă spun cum a fost făcută. Cu o zi înainte să plece cartea la tipar, eram într-o criză fără soluție în privința coperții. Și am o prietenă pictoriță, care e elevă la Liceul Tonitza, Agata Tabacu, e o pictoriță foarte talentată. După masă, pe la ora 4, am sunat-o și i-am spus că i-am trimis pe email cîteva capitole. Și noaptea a pictat, pînă a doua zi dimineață – pe copertă e un tablou făcut de ea. E o pictură excelentă.

Premiul „Gheorghe Crăciun“ pentru Opera Omnia

Carmen Mușat: Sîntem la cea de-a XI-a ediție a Premiilor Observator cultural. În 2007 am acordat pentru prima oară premiul „Gheorghe Crăciun“ și-am inițiat această Gală. Se-ntîmpla la doar trei luni după ce Gheorghe Crăciun nu mai era printre noi, iar ideea acestor premii o discutaserăm împreună cu ceva vreme înainte ca el să se stingă, pe 30 ianuarie 2007. Am încercat de-a lungul anilor ca, punîndu-i alături pe laureații Premiului „Gheorghe Crăciun“ pentru Opera Omnia să oferim un tablou vivant al literaturii române contemporane și întotdeauna ne‑am îndreptat către scriitori-constructori, către scriitori compleți, care și-au construit nu doar operele, ci și, într‑un mod aparte, etic, existențele. Am început seria premiilor „Gheorghe Crăciun“ Opera Omnia cu Mircea-Horia Simionescu, un mare scriitor contemporan, dispărut între timp și el dintre noi. Am continuat cu Mircea Ivănescu, un alt mare scriitor român, și el dispărut. Au urmat: Norman Manea, Radu Cosașu, Dumitru Țepeneag, George Banu, Emil Brumaru, Șerban Foarță, Nora Iuga, Angela Marinescu. Anul acesta vom acorda premiul unui scriitor foarte special, unui om extraordinar, care scrie poezie, proză, eseu, cu o distincție și cu o deschidere către lume și către oameni, modelînd prin atitudinea sa conștiin­țele cititorilor.

 

Ana Blandiana: Aș vrea ca, înainte de a mulțumi pentru acest efectiv important premiu – e destul s-auzi lista celor care l-au luat pînă acum –, să mulțumesc revistei Observator cultural pentru tot ce a făcut pentru mine și pentru proiectele mele, pentru proiectele noastre, pînă acum. Sînt ani de zile de cînd Observator cultural este resimțit și de mine, și de Memorialul de la Sighet, și de Fundația Academia Civică, ca un punct de sprijin în univers. Ca să nu mai vorbesc de faptul că este singura revistă din România care a făcut ca să nu mă simt complet în ilegalitate ca scriitor tradus în străinătate, pentru că – și nu este numai situația mea –, cei care încep să fie traduși au deja două vieți paralele: viața de scriitor care apare în diverse limbi, care participă la diverse festivaluri și ia diverse premii, care de cele mai multe ori nu ajung să fie anunțate în România, și viața de scriitor din țară. Din punctul meu de vedere, numai Observator cultural a fost revista care, cînd mi s‑a întîmplat ceva deosebit în străinătate, m-a făcut să mă simt bine. Pentru că, la urma urmei, probabil orice scriitor din lume, dar cu siguranță orice scriitor român își dorește să fie recunoscut de publicul român. N-o să uit niciodată, și-am scris de­spre asta, felul în care l-am descoperit pe Eliade. Atunci cînd l‑am întîlnit, Eliade ne spunea, soțului meu și mie, fragmente, jumătăți de fraze din ce se publicase despre el în presa din România. Știa pe de rost pasaje întregi. Erau niște lucruri infime, el era un scriitor și un istoric al religiilor tradus în toată lumea, ei bine, nu părea să fie fericit de ce se scria în țară. Și ne-a spus pe de rost, cam acel rînd jumate publicat în revista Familia de Dumitru Micu. Și absolut întîmplător, Dumitru Micu ne povestise nouă, cu cîteva luni înainte, cum avea un text mai lung despre Eliade, din care nu i s-a luat decît o frază, într-o înșiruire. I-am spus lui Eliade asta și a fost ca și cînd i-am fi făcut un cadou extraordinar. Acest tip de cadou mi l-a făcut mie Observatorul cultural.

 

Pagini realizate de un cristian

Fotografii de: Silvia Dumitrache şi Andrei Păcuraru