Cînd citesc, tre să mi se pară, nu știu, că mă contaminez, că intru în contact efectiv, i-aproape necurat feelingu, că fur sufletu. La Madi, am avut, dintr-odată, senzaţia că-i ating pometele. Cu pometele meu, evident. Ca și cînd face cling cuptoru-i, pe cuvînt. Semn, vorba aia, c-am ajuns behind enemy lines, c-am percutat sistemu. Din momentu ăla, totu-i… Uneori, nici nu mai duc pîn la capăt cartea. Autoru mă bîntuie, curăţă, în rînd cu mine, cartofi. Ceva la limita spiritismului, pe cuvînt. Ăsta-i, apropo, ticu cel mai nou, pe cuvînt. Tre să și scriu un pic ca respectivu (autor), că nu trece pînă nu expectorez. S-am chiar senzaţia că nu mai pot scrie decît așa. Și-atunci se cheamă c-am prelevat adeneu sau mă rog…
(Dintr-un Biet discurs asupra… propriei „metode”)
Mariana Marin, materii/substanţe simbolice. Sau Ce-mi evocă poezia ei: zaţ negru, salin. (Nu îndulcit cum e cel profan, de cafea, și, deși salin, nealb – din contră. O sare neagră a poeziei, un, mutatis mutandis, „lapte negru al zorilor“.) Albii secate și brize austere. Tristeţi nordice. Cadre elementare. O poezie aspră și cu atît mai autentică. Madi se arăta într-un pulovăr negru. Mai moale, un pic, decît scoarţa. Rînea. Cu unghii feroase. Lăsa dîre. Lumea era porcină, nu gestul. O apropiere de Virgil Mazilescu, ca discurs și destin. Dar autoarea noastră nu se eschivează stilistic. Dimpotrivă, rănește numind. Expresionismul ei e oblu – cu vizibile nervuri germane, germanice chiar –, tăios, interpelativ.
Poezia e dîra/rana/cicatricea/breșa însîngerată. O lirică francă și frustă. O simplitate tragică. „Sentimentul că totul a murit și sîntem paralizaţi;/ că au apărut în suflet scursurile și șobolanii;/ că supurăm fix și harnic deodată;/ că ni s-a grefat totul direct pe subconștient, direct pe nervul optic“. Reveriile… critice, altfel spus „cunoașterea fantasmatică“ stîrnită de poezia Marianei Marin are ceva elementar: în edificiile ei, ramele ferestrelor sînt albe-albe, amare. Și aspre ca tifonul. Vîntul aduce, nu din „cîmpiile catalunice“, ca la Ioan Es. Pop, ci de pe(ste) albii secate, de pe funduri de mare de fapt, iz de „vegetaţie pitică“. Mariana Marin a lucrat cu creioane natur, de brad. Penarul era rustic și el.
Depresia și revolta sînt „ale filei două feţe“. Scuipatul de sînge e și boală, și sfidare. Nordul nu e nici alb, ca la pol, nici roșu, ca pe busole, ci negru. O negreală, cînd tacită, cînd expresă, e culoarea cardinală a acestei poezii. Una, așa zicînd, cu subiect și predicat. Care se definește și prin ceea ce aș numi integralitatea „naivă“ a enunţului. „Descrierea este aproape exactă“ sau „Ea aștepta sosirea musafirilor în marea sufragerie“. O sintaxă „hipercorectă“, de compunere uneori. De unde și „simplitatea, mai ales/ simplitatea/ acelui salt în mijlocul/ elementelor”. Dar să aruncăm, mai bine, o succintă privire asupra uneia dintre cele mai cunoscute Elegii ale poetei: „Doamne,/ de m-aș putea odihni într-un sanatoriu de munte,/ printre pastile roz și albastre,/ un sanatoriu cu miros puternic de brad/ și covoare moi/ […]“. Coloritul pastilelor e de-a dreptul feeric. Cochetăria locului însă, cu atît mai nevroza(n)tă. Trauma e comparată cu pojarul, nevroza cu mătasea și aburul de mușeţel, ceea ce face buimăceala de după „celestă“. Acestea sînt, însă, bolile comune. Poeta e însingurată/diferită/aparte chiar și printre suferinde. Vindecarea ei e inversă: nu rezidă în a ingera (medicamente), ci în a exhiba (voma). Nostalgia e a scenariului și „terapiei“ brute: „De m-aș putea odihni în oricare scenariu al vieţii,/ în cotloane diverse și simple, cinstite,/ unde să nu existe decît un pat în care să dorm/ și un lighean în care să vomit/ tot ce dîndu-mi ai luat, Doamne,// să tot vomit“. Rotunjirea e mai discretă decît în alte bucăţi: reluarea unui element de început al poemului (invocaţia „Doamne“). Nu puţini s-ar feri de astfel de „înminunări“ aparent copilărești sau, mai rău, școlărești, dar care, la autoarea Atelierelor, redefinesc simplitatea ca formă expresă de autenticitate.
Elegie e, în felul ei, un De-aș avea… întors, spre cura convulsivă a vomei. Spaţiul optativ, utopic e „negru“ și el, nereprezentînd o alternativă compensatorie la o realitate dictatorială. Mariana Marin nu evadează, ci, încă o dată, numește. Nu întemeiază ţinuturi contrastante, „de verdeaţă și răcoare”, ci își (d)enunţă condiţia. Eliberarea e, așadar, o ofensivă, nu o sustragere sau o evaziune. Deschiderea, „cu tendinţă“ sau nu, spre poemul eminescian echivalează cu subminarea altui cadru: intertextual.
La Mariana Marin, finalul poemului e, adesea, o reiterare: dacă nu a unui element de conţinut, atunci a unei structuri pivotale: „Poezia,/ cînd sub ţeastă îţi bubuie/ singurătatea putrezită a fiecărei dimineţi./ La etajul 5 al unui bloc/ dintr-un celebru cartier proletar/ poezia îţi reface instinctul migrator/ al păsărilor mici, cenușii./ Cîtă iubire/ Cînd toate ne pleacă?/ Toate ne lasă/ (și era o vreme a cireșelor și a iederii)/ Ce fel de moarte/ în obrăznicia ta iepurească/ te-a însoţit în anii din urmă,/ o biată spaimă a ţărînei!/ Poezia cînd sub ţeastă miraculos/ te înfrupţi din tine însăţi./ Și este o vreme a îngheţului și a rîtului,/ a biciului care-ţi plesnește obrazul/ și a porcilor mici, cenușii“. Figurarea evocatoare a unor vremuri paradisiace, ale „iederii și cireșelor“, e dintre cele mai memorabile. Iedera nu mai e paragină, ci, la fel ca fructele, belșug vegetal, triumf. Micimea și cenușiul păsărilor par a fi tocmai o atrofiere a „instinctului migrator“. În succintul „bestiar“ al poemului, obrăznicia are ceva… iepuresc. Apoi, structura e reluată. Finalul e un început rescris, un pattern resetat: „Poezia,/ cînd sub ţeastă miraculos/ te înfrupţi din tine însăţi./ Și este o vreme a îngheţului și a rîtului,/ a biciului care-ţi plesnește obrazul/ a porcilor mici, cenușii“. Construcţia care evoca intervalul paradisiac trimite acum la vremuri opuse, ale „îngheţului și rîtului“. Raportul e „vulpe-vînător“. De la micimea/ insignifianţa, de entitate asuprită, a victimei, la micimea (i)morală, (in)umană a „călăului“. Locul poeziei e „sub ţeastă“, fără ca asta să însemne o cerebralizare excesivă. Subterana apare ca spaţiu biologic și mental deopotrivă. Iar „miraculoasa“ autofagie e atît autodistrugere, cît și, cu un clișeu sfruntat, cunoaștere de sine. În alt poem, Asistenţa de noapte, citim: „O, lume de sub frunte,/ ţintuită de oase puternice,/ pentru a nu ucide în afară!“.
Mutilarea artistului are, frecvent, alură medicală. Grefările directe, pe subconștient sau pe nervul optic, „supurările fixe“, sălile de operaţie și sanatoriile în care se „sapă în carne“, „plutirea ușoară deasupra mesei cu fiole“ dau seama despre o agresiune organizată și tehnologizată, săvîrșită pre limba unei știinţe (și arte!) a salvării. La rîndul său, artista își „mutilează“ poezia. Sadismul ei e, însă, „primitive“: poemului, bunăoară, i se rupe gîtul. Scrisul etalează, deci, colţii încolţitei. Cinismul istoriei generează un fel, aparte, de cinism auctorial. O violentare constructivă, o (re)modelare „fără oglinzi“, o simplitate contondentă definesc discursul.
Mariana Marin își consolidează mecanismele, nu le reinventează. O poetă fidelă unei formule, pe care o aprofundează și nuanţează. Să vedem cum se constituie alt fragment de discurs. Mostra de ţesut textual provine din „O nuia de sticlă“. Și Mazilescu a scris, în treacăt fie spus, despre o nuia minerală, „de cremene și uneori de zahăr“, dar ăsta nu-i decît un link care s-a activat spontan. Protagonista Marianei Marin „își lovea memoria cu o nuia de sticlă./ O punea la fiert./ O arăta tuturor, doar-doar va spune cineva:/ iată glorioasa victorie a celui slab/ și singură pasărea va îngheţa în zborul ei sunător…/ Își vopsea mîinile, faţa, duminicile. […]”. Un portret cadenţat. Tehnica rămîne aceeași: a rostogolirii, a rulării pe spaţii scurte, la nivelul a două-trei stihuri, de construcţii de aceeași natură și/sau structură. Sublinierile îmi aparţin: „Despre boală citise la 17 ani totul/ (i se părea o șansă)./ Despre iubire la fel. Mînia ei:/ O corabie cu pînze în mijlocul camerei./ Nebunia ei:/ corbi, cît mai mulţi corbi/ și statuia celebră din piaţă./ Perversiunea ei:/ scîncetul unui robinet sinucigaș./ Nebunia ei:/ un război de zăpadă“.
Mariana Marin nu cultivă, ca Petre Stoica să zicem, poemul-repetiţie, turnat, integral, pe calapodul unui procedeu. Am putea chiar zice poemul-procedeu, dar asta aduce, deja, a titlu programatic. Greaţa de „lumea asta a lor“ e o zonă de apropiere de Virgil Mazilescu, din care citez: „ei au lumea lor şi lumea asta a lor îmi face greaţă şi chiar cu o cutie goală de conserve în gură sînt gata să urlu şi chiar cu o bombă în măduva şirei spinării sînt gata să urlu că au lumea lor şi că lumea asta a lor îmi face greaţă“. Dincolo, însă, de simptom, mai importante sînt mecanismele: repetiţia învăluitoare a lui Mazilescu, care constituie cea mai vie notă comună a celor doi poeţi. Însă Mazilescu rămîne, vorba lui Eugen Negrici, un stilist al eschivei, nu un protestatar, nu în primul rînd. Nervul social al Marianei Marin e mult mai sensibil. Ea nu e doar o poetă a acesteia dintre lumi, ci și a acesteia dintre… ţări. A „realităţii doldora“, mai mult decît a realului – nu are obsesia materiei ca atare, a misterului și alcătuirii ei. (Aici, prin realitate, înţeleg dimensiunea socio-istorică a realului). Bref – în timp ce, la Mazilescu, repetiţiile, reiterările, în genere, de varii elemente discursive ambiguizează, onirizează etc., la Mariana Marin, acestea îi imprimă poemului o concreteţe adesea tragică.
Un întreg repertoriu al artei învăluirii, repetiţiei, reiterării distorsiona(n)te ar putea fi alcătuit la Mazilescu, în funcţie, inclusiv, de poziţionarea textuală a elementelor reluate (cu sau fără modificări). De la poeme în care versurile în cauză deschid și închid textul (o simetrie expresă), la reluarea imediată: toarcerea-întoarcerea unui (segment de) vers în cel imediat următor: „cîinele se îndreaptă șchiopătînd spre pădure/ în urma lui omul e aproape bătrîn/ și ne aflăm în decembrie – luna cînd palidă/ frîngi și împarţi la repezeală osișoare/ ai osișoarele tale dragi ay cîinele tău credincios“. Finalul resemnifică, redefinește. Ca o ultimă picătură care nu doar umple paharul, ci recalibrează întreaga compoziţie.
Și în cazul Marianei Marin, tocmai aceste constante discursive, pregnanţa lor… poematizează discursul. Deși „poemul înalt“ e îngropat, textul nu frizează proza… spartă: versificaţia își păstrează relevanţa, poemele au cadenţă – un ritm, adică, propriu, recognoscibil ca atare. (Apropo, mă tot întreb, a pagubă, recunosc: care-s, totuși, graniţele, frontierele, e drept, s-au abolit de mult, între genuri? Pentru cineva care scrie și proză, și poezie, întrebarea e cu atît mai firească. Oricum, forma pare să-i preocupe tot mai puţin pe poeţi. Oricît de alb ar vrea să pară rafinamentul unora.)
Remarc, revenind la Mariana Marin, și o salutară mobilitate discursivă: pendularea între persoane și personae aș zice, dacă jocul n-ar părea facil. Între registre și măști – autoarea le mixează constant. Trece, la modul cel mai firesc, de la poemul la persoana I la cel la persoana a II-a sau a III-a. Textele la persoana a II-a acutizează senzaţia de scriitură în timp real, de acuitate și spontaneitate. („Îţi vezi mîinile și nu înţelegi./ Îţi atingi ușor ochii și cineva te mușcă“). Dintre compoziţiile la persoana a III-a, se disting portretele, centrate, adesea, pe o ea autodistructivă, pe o detașare aptă să genereze poeme reflectorizante, texte-oglindă în care, cu o sintagmă dragă textualiștilor, subiectul poetizant devine obiectul „camuflat“ al propriei contemplaţii.
*
Poeme conexe. Impregnări
- a) tre să resist./ se scutură rigips/ din literele de sîrmă ondulată/ de radiator./ tre să mă rog:/ pînă sîngerează icoana de cretă./ ca-n poemele marianei,/ ale lui marin.// pietrele se zbîrcesc şi contrag,/ nuci sărate, organe de partisan,/ eu înţeleg, macin, pisez./ sub haina groasă, ca un colac negru dospesc./ un tînăr potrivit (pînă la tare),/ un războinic cu sîrmă ondulată de radiator/ la glezne, la încheieturi.
- b) dă-mi cuţitul negru, prescris./ frecat întruna cu rîze1, cu tix./ cuţitul pentru poet și porc:/ sîngele care se tot repetă,/ morţii care se tot întorc./ dă-mi zaţul salin/ al cafelei marianei marin./ o șuviţă, măcar, din pleata ei./ citesc, așez seminţe de ardei/ pe cîte-un ochi. le-ngrop în cîte-un pumn./ aummnnnn.
- c) divagaţie. ţărînă furată, „la vremea ei, altădată“, -n cești dimineaţa, în loc de zaţ, și zîmbete – proteze, -n fapt, extraterestre. blugi pe care capsele par constelaţii. pînze de păianjen mai elastice un pic, paingi. și tineri executivi care repetă, -n alb, iar. amestecă iaurtul și se rotesc. (primii blugi au fost de la ajutoare. un neamţ înalt, cu păr rar, mi i-a întins pur și simplu. și proteza i-o reţin, zîmbetul osos. în faţa grădiniţei, apropo, asfaltul era mai gri un pic. umbra, mai prietenoasă. ce-a urmat: ’92, șmecheri care stăteau cu curul pe același gard, poarta scîrţîia; ’95 – verdele tot mai plin, mai ameninţător al corcodușelor; ’98 – maroul nu se mai acorda cu nimic).
- d) dă, doamne, să cîștig și eu un concurs tv, o tombolă măcar. premiile se dau în spaţii nordice, caste. (dale citrice de faianţă). aș ţine chiar dieta – aș curăţa goală cartofi, c-un cuţit natur și el, simplu și crud. urmele mi le-aș șterge cu mopul. nein, niet, non. piele aș fi toată. tîmplă.
1.Regionalism bănăţean pentru cîrpe.