CEEA CE NE DESPARTE. Dostoievski Profetul şi dublul său

Dragă Vasile, dacă, într-adevăr, scrisorile mele par din ce în ce mai mult exerciţii de căinţă, trebuie să-mi mărturisesc filistinismul: nu am putut să nu tresalt de bucurie citind cuvintele lui Nabokov din lecţiile dedicate lui Dostoievski: „Lipsa de gust a lui Dostoievski, încăpăţînarea sa monotonă de a se ocupa de personaje suferind de complexe prefreudiene, felul în care se bălăceşte în smîrcurile rateurilor demnităţii umane – toate acestea sînt greu de admirat. Nu-mi place găselniţa pe care o au personajele sale, de a-şi croi drum spre Iisus prin păcat sau, cum a spus Ivan Bunin, de a da cu Iisus în stînga şi-n dreapta. Aşa cum eu nu am ureche muzicală, tot aşa nu am, din păcate, ureche pentru Dostoievski Profetul. Cel mai bun lucru pe care l-a scris vreodată, după mine, este Dublul. Este povestea – elaborată foarte minuţios, cu detalii de tip joycean şi într-un stil puternic încărcat de expresivitate fonetică şi ritmică – unui funcţionar guvernamental care înnebuneşte, obsedat de ideea că un coleg de birou îi uzurpă identitatea. E o operă de artă perfectă, absolut inexistentă pentru credincioşii lui Dostoievski Profetul, pentru că a fost scrisă în 1840, cu mult înaintea aşa-ziselor mari romane. Mai […]