Centenar Raymond Queneau

Pentru autorii de chenare (fie negre, fie de culoarea rosului viu, festiv, calendarial), Queneau a avut grija sa-si transpuna in versuri actul de identitate: „Je naquis au Havre un vingt et un février/ en mil neuf trois“. In urma cu un secol, asadar, pe pragul dintre Varsator si Pesti (ca sa vorbim in termeni elevati). Ce se poate spune, pe scurt si intr-o doara, la centenarul scriitorului havrez? La centenaruri se servesc, de obicei, bucatele ramase de la praznic. Lapsul de doua-trei decenii dintre deces si centenar (in cazul, bineinteles, al insilor mai longevivi) coincide, dupa cit se pare, cu ceea ce se cheama „conul de umbra“ (si tacere) sub incidenta caruia, despre defunct, nu se prea spune cine stie ce. Raymond Queneau nu face, cred, exceptie de la aceasta regula bizara. Spun „cred“ pentru ca nu sint sigur, eu nefiind un kenolog, ci, numai, un traducator intermitent, in romaneste, al celui in al carui nume s-ar contopi „stejarul“ druizilor, le chêne, cu „ciinele“, le chien, al cinicilor („qui dévore et nique“). Aceeasi silaba, chien, in (le) chiendent, titlul romanului din ’32, care, pe linga „pir“, mai vrea sa zica si „necaz“, „incurcatura“ sau „ananghie“ („Prince! tout ça c’est le […]