Cînd arhivele se deschid, adevărul ia locul ficţiunii

În ciuda unei tradiţii istoriografice locale bogate, armenii din România au rămas tributari profesiilor predilecte ale primei generaţii de emigranţi. Neintegraţi și încă neșcoliţi în limba populaţiei majoritare, au cumpărat și au vîndut ce au avut la îndemînă. Inclusiv știri și zvonuri despre istoria predecesorilor pe aceste meleaguri. Și, cum această istorie e întinsă de-a lungul unui mileniu, deci dincolo de vîrsta faptelor consemnate în scris, știrile și zvonurile au hălăduit în voie. Abia în perioada interbelică, după descoperirea în arhive poloneze a unui edict domnesc (Alexandru cel Bun, 1401), prin care armenilor din Moldova le-a fost recunoscut dreptul de a avea propria episcopie, am început să așezăm pe șiragul timpului fapte care schiţează o istorie scrisă. Dar și ea e plină de ficţiuni în care dorinţa naturală a oamenilor pozitivi de a le fi fost bine a deturnat amintirea faptelor care bine ar fi fost dacă nu se întîmplau. Un soi de ficţiune mitică în locul unei istorii adevărate. Mărturisesc că sînt unul dintre cei seduși de astfel de istorii și în plăcuta lor companie mi-am format armenitatea, atîta cîtă există în convieţuire cu românitatea mea, formată și ea prin povești și doine, ghicitori, eresuri… De exemplu, mi-ar fi […]