Cealaltă parte a speranței/ The Other Side of Hope / Toivon Tuolla Puolen, cel mai recent film al regizorului finlandez Aki Kaurismäki, cîștigător al Ursului de Argint pentru Cel mai bun regizor la Berlinalele din 2017, precum și al Premiului pentru Cel mai bun actor, acordat lui Sherwan Haji, la Audi Dublin International Film Festival, tot în 2017, a avut premiera vineri, 26 mai, la Studioul „Horia Bernea“ – Cinema Muzeul Țăranului.
Cealaltă parte a speranței aduce în centrul atenției nu numai problema refugiaților, după cum s-a scris în genere, ci repune pe tapet tema alterității sub multiplele ei forme: celălalt nu este numai el, străinul, văzut deseori amenințător, ci și noi, celălalt-noi apropiat sau de care ajungi să te distanțezi și/sau să te reapropii. O serie întreagă de atitudini față de refugiații veniți din Siria, Irak sau Afganistan în Finlanda dau o perspectivă variată și complexă despre ce înseamnă să intri într-o relație cu celălalt, de la atitudinea rece și oficială a polițiștilor sau a intervievatorilor pentru acordarea azilului, la cea a asistentei sufletiste de la centrul de primire al azilanților (Maria Järvenhelmi) sau la cea agresivă a grupurilor neonaziste sau naționaliste sau rasiste, pînă la cea de întrajutorare între azilanți și la cea caritabilă a lui Waldemar Wikström (Sakari Kuosmanen), fost vînzător de cămăși, devenit, printr-un concurs de împrejurări bizar, patronul unui restaurant la fel de bizar. La aceasta se adaugă și surprinderea cu finețe a relațiilor de înstrăinare, de apropiere și reapropiere umană față de celălalt în diferite ipostaze: soț-soție, prieteni, colegi, oameni din jur.
Astfel, sînt aduse în prim-plan teme precum cea a întîlnirilor întîmplător-destinice, a regăsirii umanității și a căldurii sufletești într-o perioadă destul de agitată, în care de cele mai multe ori uităm ce înseamnă a dărui celuilalt de lîngă noi sau chiar nouă înșine. A dărui un chip și un nume și o apropiere umană. Kaurismäki face asta în stilul bine cunoscut, cu umor, cu replici scurte, cu o atmosferă nordică austeră, fără efuziuni, dar cu o empatie difuză, care răzbate pe dedesubt: personajele fac gesturi sau acte nobile ce n-au nevoie de tam-tam, uneori o fac aproape cu detașare sau cu aparentă detașare. Scenele sînt filmate și montate admirabil (Timo Salminen și Samu Heikkilä), urmînd cu finețe salturile poveștii întînirilor salvatoare sau dramatic-amenințătoare, punctate de muzica minunată și foarte potrivită a formației Drumari &Spuget. Culorile și luminile se mișcă și ele în funcție de tensiunile cadrelor. Inexpresivitatea voită a chipurilor și mișcările de păpuși lemnoase ale personajelor, la care se adaugă replici de un umor pince-sans rire sau de un umor negru, sînt puse într-un contrapunct bine-venit cu acțiunile de gentilețe discretă. Toate acestea surprind complexitatea vieții contemporane, într-un stil inconfundabil, marca Aki Kaurismäki.
O primă scenă de despărțire a lui Waldemar Wikström (Sakari Kuosmanen) de soția lui (Kaija Pakarinen), o scenă aproape mută: ea, lîngă un cactus, cu bigudiuri, fumînd și bînd, el, punîndu-i în palmă verigheta. Apoi, încarcă mașina cu cămăși și pleacă.
O altă scenă: seara, într-un port. Din pulberea de cărbuni, din burta unei nave, răsare un chip. Apoi, bustul. Vedem un tînăr om, mînjit de negreală, coborînd scările navei și îndreptîndu-se spre oraș. Pe trecerea de pietoni o mașină se oprește. Aceasta este întîlnirea inopinantă, stranie și prevestitoare, dintre Waldemar Wikström și Khaled (Sherwan Haji) sosit din Alepul bombardat.
Poveștile celor doi și ale celor întîlniți în drumul lor sînt apoi alternate. Waldemar Wikström își vinde tot stocul de cămăși, apoi joacă poker într-o casă de joc. Cîștigul îl investește într-un restaurant, Halba aurie, cu un personal bizar: un bucătar tot timpul cu țigara în gură, Nyrhinen (Janne Hyytiainen), care oferă drept meniu unic sardine din conserve și cartofi fierți, o chelneriță care ascunde o cățelușă în bucătărie, Mirja (Nuppu Koivu), și un majordom slăbănog, burlac și ciudat, Calamnius (Ilkka Koivula). Între aceștia se leagă treptat un soi de prietenie, de solidaritate. Planurile de înflorire a restaurantului îi fac să schimbe firma și meniurile. Astfel, restaurantul devine cînd unul cu profil japonez, cînd unul cu profil suedez – cu orchestră și seară dansantă, cu cupluri cam trecute –, cînd unul cu profil arab. Intersecțiile dintre oameni și mîncărurile gătite sînt un fel de a „vorbi“ despre o lume a interferențelor culturale. Scenele devin uneori de-a dreptul comice, hilar-triste.
Khaled își urmează parcursul de la secția de poliție la centrul de azilanți, unde se împrietenește cu Mazdak (Simon Al-Bazoon), un irakian cu diplome, dar ținut de trei ani în așteparea dreptului de ședere în Finlanda. Centrul de azilanți, cu atmosfera sa, cu așteptările sale obositoare, cu vise, cu nopțile de nesomn, precum și interviurile cu oficialitățile și lecțiile de comportament al unui azilant conturează foarte bine, cu finețe, cu umor și cu o sensibilitate discretă situația refugiaților. Sentimentele și gesturile cele mai firești sînt trecute prin filtrul unui repertoriu de întrebări tipice puse azilanților sau printr-un îndreptar al sentimentelor. De exemplu, melancolia nu dă bine, iar euforia trebuie plasată la locul ei, cu măsură. Trecutul dramatic al lui Khaled și al familei sale (în mare parte dispărută în bombardament, ca și logodnica lui Khaled) nu-l prea ajută să scape de melancolie. Apoi, nu numai că a trecut prin tot felul de lagăre de azilanți din Balcani și a suferit tot felul de persecuții, dar a pierdut-o pe sora sa într-unul dintre lagăre, singura ființă care-i mai rămăsese din familie, în afara vărului său aflat încă în Siria. Cererea de azil e importantă, dar mai importantă este regăsirea surorii sale. Refuzul cererii de azil îl pune în situația de a fi repatriat în Alepul bombardat. Fuga rămîne singura soluție de a supraviețui și de a-și regăsi sora. Așa ajunge să doarmă lîngă containerul de la restaurantul Halba aurie. Scena de întîlnire, una de marcaj teritorial, destul de dură, este urmată de una de întrajutorare. Waldemar Wikström și personalul restaurantului fac tot posibilul pentru a-l adăposti, pentru a-l hrăni. Îi dau o slujbă la bucătărie. Îl ajută cu acte false și tot ei o aduc ilegal pe sora lui în Finlanda. Fața lui Waldemar Wikström, precum și cea a șoferului de tir Melartin (Tommi Korpela) sînt iluminate de o lumină bîndă, cînd o scot pe sora lui Kahaled din burta tirului în Finlanda. Stau și fumează liniștiți, cu satisfacție, fără prea multe vorbe.
În ciuda atacului rasiștilor, a prejudecăților și a sfîrșitului cam în coadă de pește, viitorul în Finlanda este un strop de speranță oferit acestor refugiați părăsiți și atît de răniți. Și nu numai lor, pare să susțină acest film. Cu toții avem nevoie de speranță, de bunătate, de bucurie și seninătate. Patroana în vîrstă a unui magazin de cămăși (Kati Outinen) vrea să-și vîndă afacerea și să plece în Mexic, visează la țările calde, unde să danseze hula-hula. Wikström vrea să-și schimbe viața și cariera, ceea ce-i reușește de minune, după care se reapropie de soția lui, care s-a schimbat în bine. Khaled și sora lui vor să trăiască într-o țară fără război, unde să poată uita cît de cît rănile suferite. Și drumurile acestor oameni se intersectează în mod fericit.
În stilul bine cunoscut, cu luminile nordice, cu peisaje terne, cu tăieturi bruște, alternate cu imagini de detaliu sau de gros-plan, cu replici scurte, uneori de un umor negru, cu personaje care se mișcă de parcă ar juca scenete de teatru sau scene de film mut sau de marionete, în contrapunct cu gentilețea răzbătînd difuz și discret, Kaurismäki reușește să transmită, fără tezism, un mesaj umanist: atenția pentru celălalt de lîngă noi, respectul față de viață. O speranță, o lumină blîndă oferită celor aflați la restriște, trecuți prin traumele războiului și ale persecuției rasiste sau de orice fel.