Cînd povestitorul este un „om al mărilor“

Născut la Cluj, Radu Niciporuc este un „om al mărilor“, care a „cutreierat lumea în lung şi-n lat“ – aşa cum se prezintă singur: absolvent de Electrotehnică, a ajuns inginer la Flota de pescuit oceanic, iar după 1990 încoace, a lucrat/lucrează pentru o serie de companii de navigaţie occidentale. Anul acesta, a debutat ca prozator cu volumul Pascal desenează corăbii (Cartea Românească, 2016) – un volum de povestiri de călătorie şi de navigaţie care a „sedus“ deja critica de întîmpinare şi, în genere, mediile literare. Motivele cred că sînt cel puţin două: pe de o parte, e vorba de un exotism ca experienţă directă, exotismul spaţiilor traversate şi al personajelor înfăţişate (la origine, întîmplări adevărate), iar pe de alta, de un „exotism“ literar (cu ghilimele), de un tip de proză (proza de călătorie, de aventuri) puţin reprezentată în literatura noastră (referinţa imediată este, desigur, Toate pînzele sus de Radu Tudoran). Radu Niciporuc aduce, aşadar, în proza contemporană – şi în particular, în genul prozei scurte – o experienţă inedită şi proaspătă, deopotrivă cu un vocabular necunoscut (acela al navigaţiei – cu termeni de specialitate precum babord, cambuză, covertă, vardie, nostrom, ruliu etc.), aşa cum trebuie să fi făcut mutatis mutandis – pentru publicul francez – Panait Istrati (proza lui Istrati oferă, de altfel, un alt tip de exotism, unul balcanic, şi nu marinăresc).

Un prozator de atmosferă

Radu Niciporuc nu se revendică de la Radu Tudoran, ci de la Joseph Conrad, romancierul-marinar englez, de origine poloneză, născut în Imperiul Ţarist (Ucraina de azi) la mijlocul secolului al XIX-lea. Conrad este pomenit, la un moment dat, de naratorul-personaj, în povestirea Marinarul din Şumen, care constituie, alături de Pascal desenează corăbii (povestirea ce dă titlul cărţii), piesele de rezistenţă ale volumului: „După un timp, cînd am descoperit pluşul ros al canapelelor, draperiile destrămate şi pianul din salon care scotea note lugubre în nopţile de ruliu, m-am gîndit că atmosfera acelor interioare li se potrivea mai degrabă căpitanilor tăcuţi şi încrîncenaţi ai lui Conrad decît noului captain ce urcase pe scara de bord…“. Personajul-narator (un soi de alter ego al autorului) – inginerul electrician al navelor, acelaşi narator-personaj în şapte din cele opt povestiri – descrie aici interiorul mineralierului „nobiliar“ Lucky Trader, o navă old fashion, dar impunătoare, care transporta cărbune în Caraibe: „Era un vrachier robust şi sigur pe sine, care, scăpat de furia digitalizării, îşi vedea visător de viaţa lui călduţă, în Caraibe, călătorind de preferinţă la Puerto Plata, de care părea îndrăgostit“. Radu Niciporuc este un prozator de atmosferă, descriptiv, atent, pe de o parte, la peisaj, la nuanţele luminii, iar pe de alta – cum vom vedea –, la chipurile şi gesturile oamenilor. În pasajele de mai sus, prozatorul surprinde cu fineţe şi cu trimiteri livreşti desuetudinea nobiliară a decorului, dar şi nostalgia după romantismul vechii literaturi de călătorie pe mare (şi, în fond, după vechea navigaţie). Cît priveşte „căpitanii tăcuţi şi încrîncenaţi ai lui Conrad“, Radu Niciporuc propune în replică, la rîndul său, cîteva portrete, foarte pitoreşti, de căpitani ai zilelor noastre (Tata Mare, bulgarul Vladimir Pencov, Papa Melik) – ce păstrează, probabil, din vechiul profil dark al marinarilor lui Conrad numai tăcerea, explicaţiile puţine, gesturile misterioase.

Naratorul-personaj este, de regulă, foarte empatic, atent la oamenii din jur – căpitani, marinarii de la bord, „negrişorii“ ce se strecoară de fiecare dată în navă pentru a călători clandestin (vezi povestea tragică a „negrişorului“ botezat Jimmy, care nu va ajunge în America, din Don’t kill me, my friend), prostituatele  care-i aşteaptă pe marinari pe cheiuri, o întreagă faună exotică –, un narator care-şi ţese poveştile prin acumulare şi sincopă, din descripţii: de personaje, decoruri şi întîmplări. O surpriză importantă pe care ne‑o rezervă Radu Niciporuc este tocmai aceasta: nu acţiunea primează în povestirile sale, ci descripţia, nu verbul, ci substantivul şi adjectivul. Proza lui marinărească nu este o proză de aventuri, ci una de atmosferă, o proză rafinată la nivel stilistic, cu fraze lungi, frizînd uneori preţiozitatea, şi cu decupaje vizuale de-a dreptul cinematografice. Personajele sînt redate adesea în gros plan, din unghiuri neobişnuite, executînd gesturi pe care numai camera de filmat le poate surprinde, iar descripţiile de peisaj (mare, cer, uscat) ţin cont – cum o face un fin peisagist – de calitatea şi intensitatea luminii.

Aş vrea să adaug aici un amănunt biografic care, cred, şi-a lăsat amprenta asupra stilului prozastic al autorului: Radu Niciporuc a fost un vechi prieten al prozatorului Alexandru Vlad, peisagist rafinat şi discret moralist ardelean în superbele sale romane Ploile amare şi Omul de la fereastră, iar această prietenie fidelă a lăsat şi urme literare. Ba chiar, poate fi vorba de mai mult, de o relaţie de la maestru la discipol, fiindcă, dacă nu mă înşel, Alexandru Vlad apare într-una dintre proze sub forma personajului Avva („avva“ însemnînd, ni se explică la subsol, „părinte spiritual, îndrumător“), căruia naratorul îi povesteşte, după un întreg ceremonial al amînării şi al elipselor, diverse întîmplări din călătoriile sale pe mare: „Sub impresia celor auzite, lui Avva i se îngustaseră ochii şi-i apăruseră pe frunte două cute. Sosise, pesemne, momentul veşnicului reproş: că îmi pregăteam secvenţele din ajun şi că-i serveam şerbetul pe sărite, cu linguriţa. Nu ştia însă că multe dintre ele se înfiripau chiar atunci, în faţa pupilelor sale mici şi iscoditoare, şi că numai aşa refăcusem noaptea creveţilor şi alte cîteva întîmplări din lunile în care masivul mineralier înşirase, unul după altul, terminalele caraibiene, fără să ocolească vreodată portul cu nume de argint unde se iubiseră cei doi“. Pasajul citat face parte din aceeaşi povestire, Marinarul din Şumen, şi poate funcţiona foarte bine ca o mise en abîme a ceremonialului povestirii, la vedere în acest text: tacticos, cu momente premeditate şi altele spontane, şi în genere cultivînd o doză de ambiguitate prin tergiversări, omisiuni voite şi printr‑o încheiere bruscă a poveştii. Cît priveşte iubirea la care face referinţă naratorul (povestitorul), e vorba de iubirea dintre căpitanul navei, tînărul bulgar Pencov (ajuns din secund căpitan într-un mod destul de insolit) şi Señorita, una dintre angajatele casei de toleranţă situate într-unul din porturile caraibiene. Clădirea, destul de luxoasă, are mai multe etaje, iar naratorul îi regăseşte pe cei doi iubiţi la ultimul etaj, unde e amenajată o grădină interioară: „Pretu­tindeni leneveau frunze late şi cărnoase, ghivece cu inscripţii în latină şi flori cu globuri mari, de un roşu aprins, insensibile la înserare“. La terasă, atmosfera de petrecăreţi, în fum de ţigară, zgomot şi ritmuri de jazz (caraibian), vegheaţi de patroană („o metisă sculp­­turală, în rochie albă“), aduce cu aceea a filmelor vechi hollywoodiene (noir), dar plasate într-un decor exotic (Caraibe). De altfel, toate aceste scene cinematografice se derulează într-un soi de ralenti, precum mişcarea fumului de ţigară în filmele noir. Ele nu duc lipsă nici de umor (tragi-comic uneori), ca în incidentul crevetelui otrăvit (Pencov ajunge la spital, după o cină în patru, alături de Señorita, de narator şi de patroană, metisa María) ori, la final, al plăcintelor cu mango, trimise de patroană pe navă, după acea noapte în care se confesează, sentimental, naratorului. Marinarul din Şumen se încheie cu o a doua poveste, lipită de cea dintîi, spusă mai repede, fiindcă Avva, prietenul încărunţit, iubitor de westernuri şi purtător al pălăriei de şerif aduse din Huston (în care mi se pare că-l văd pe Alexandru Vlad), devine mai nerăbdător.

În cealaltă piesă de rezistenţă, Pascal dese­nează corăbii, acelaşi personaj-narator – care e, de fapt, un singuratic şi un contemplativ, retras adesea în cabină să citească romane policier sau sud-americane – ni-l înfăţişează pe căpitanul francez Pascal şi, odată cu el, o întreagă istorie melancolică a navigaţiei, căci francezului, marinar expert, îi plăcea să ţină, la „apéro“ (la aperitiv), „lecţii despre corăbii şi vinuri“. O superbă povestire romantică, cu un mister întreţinut al personajelor (căpitanul Pascal, protejatul său, senegalezul Abdul, căpitanul togolez Emmanuel, fost secund al lui Pascal), din care nu lipseşte o poveste de dragoste, la fel de romantică: pasiunea lui Pascal pentru Odille, de care se îndrăgostise auzindu‑i mai întîi glasul în transmiţător, pe navă.

Personajul-narator, alter ego al autorului, este un contemplator şi un discret moralist, pasionat de spectacolul pestriţ, derizoriu şi în acelaşi timp copleşitor al navigaţiei şi al mării, un explorator al naturii umane, ce sare în ochi atît de bine pe Mediterana, „o lume în care legile vicleniei se mînuiau cum se mînuia şi sextantul“. Cele opt povestiri ale cărţii marchează debutul unui povestitor de talent.