Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Cînd s-a dat drumul la peisaj?
Reflecţii răzleţe despre trecutul din prezent
- 19-08-2011
- Nr. 588
-
Zoltán ROSTÁS
- ÎN DEZBATERE
- 2 Comentarii
Dacă s-ar face un sondaj de opinie, printre cei şcoliţi în ultimii 20 de ani, despre autori români şi perioade ale culturii române, fără îndoială că pe primele locuri ar ieşi Emil Cioran, Mircea Eliade, Nae Ionescu, Constantin Noica, iar ca perioada cea mai prolifică a României – cea dintre cele două războaie. Cine nu are încredere în sondajele de opinie poate recurge la altă metodă, mai obiectivă, de investigare, dar şi printr-o analiză de conţinut a mass-mediei ar apărea cam aceeaşi imagine. Însă cei care cunosc pulsul vieţii culturale ar putea confirma această ipoteză chiar şi fără sondaje sau alte analize costisitoare. Deoarece această situaţie poate fi considerată, fireşte, cel puţin reducţionistă, dacă nu şi falsificatoare, voi încerca să schiţez o posibilă explicaţie. Aparent, rădăcinile acestei configuraţii culturale se regăsesc în perioada imediat următoare schimbării din decembrie 1989. Reacţia faţă de regimul comunist a luat atunci forme viscerale şi la cei care avuseseră de suferit, şi la cei care profitaseră de el. Maniheismul primilor ani de după revoluţie a negat integral regimul prăbuşit. Ca să nu dau exemple arhicunoscute, mă refer la o experienţă personală, aceea de realizator de interviuri de istorie orală în anii ’80. Înregistrările de […]
Eu aş pune dezvoltarea unei viziuni simpliste despre orice epocă istorică pe seama carenţelor de cultură istorică în genere. Elita intelectuală post-comunistă a rămas, fără să vrea, în paradigma marxistă a „istoriei cu tendinţă”. Să mai adăugăm şi iluziile pe care le aducea cu sine pasiunea, atât de necesară, a recuperării. Este explicabil şi tolerabil. Ce ar fi ciudat şi chiar inacceptabil este să păstrăm această viziune oarbă şi maniheistă acum. Vorbesc de orbire pentru că nimeni (sau prea puţini o fac) nu caută originile interbelice ale deznădejdii noastre de azi. Penuria de încredere socială nu datează din periada comunistă. Nici incapacitatea noastră de a rezista ocupaţiei bolşevice nu este lipsită de cauze sociale. Inegalităţile de toate felurile din acea perioadă nu au rămas fără urmări.
Maniheismul pe care, pe drept cuvant il deplange Dl. Rostas nu este un rezultat intamplator, ci consecinta necesara a idealizarii ideologiei de dreapta si demonizarea ideologiei de stanga amestecata talmes balmes si eronat cu comunismul. Scopul acestei manevre este sa demonstreze ca totalitarianismul de dreapta este “mai putin rau” decat cel de stanga si astfel sa scuze generatia parintilor intelectuali ai totalitarianismului de dreapta Romanesc. Idealizarea peisajului intelectual este insotita de o falsificarea „en gros” a realitatii istorice.Prin anii ’27 eram din punct de vedere economic vis a vis de restul Europei unde suntem si acum: la coada,cu Bulgaria si Albania. Erau numai cateva zeci de strazi electrifiate in Bucuresti. Cu toate astea, vorbim de o epoca de aur. Sa nu uitam ca varianta totalitarianismului de dreapta este neaosa, pe cand comunismul a fost impus dinafara. Din punct de vedere psihologic, idealizarea este un mecanism de aparare care distorsioneaza realitatea ca sa ascunda adevaruri rusinoase si/sau dureroase. Cei care incearca sa ridice perdeaua sunt atacati: vedeti reactia la eseul “Felix Culpa”al lui Norman Manea,la publicarea jurnalului lui Mihail Sebastian, sau, mai recent, la cartea despre Paulescu a Dlor Manu si Bozdoghina. Miza jocului este impunerea unei viziuni falsificate a istoriei si evitarea culpabilitatii. Pe termen lung aceste incercari transparente de a amuti puncte de vedere opuse sunt sortite esecului:pe nisip nu se construieste nimic temeinic.