Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Cine salvează Mioriţa?
Cîteva „locuri comune“ revizitate
- 17-06-2011
- Nr. 579
-
Miskolczy Ambrus
- ESEU
- 2 Comentarii
Prima întrebare care se pune derivă chiar din titlu: de ce trebuie Mioriţa salvată? Răspunsul:Mioriţa, odată elogiată de romantici, este acum condamnată la moarte! Verdictul enunţat de Adrian Marino sună fără echivoc:Mioriţa trebuie jupuită… Nu merită să intentăm un recurs nici la „Europa“. Simpatiile mioritice anterioare au dispărut. După D. Deletant, balada exprimă fatalismul penibil şi dăunător, motivaţia crimei a fost invidia – o trăsătură caracteristică a românului, exploatată de sistemul comunist. Pentru un occidental, opina Ted Anton, păstorul este un nebun. Prima reacţie la această judecată unanimă ar fi o exclamaţie de tip Brînzovenescu: „E tare! prea tare! N-o iscălesc“. Nu este de negat nici faptul că orice istorie poate fi scrisă într-un mod comic şi, în această privinţă, în elogiile la adresa Mioriţei putem găsi un material bogat, de la Arghezi la Marin Sorescu, nemaivorbind despre metamorfozele Mioriţei, care ne permit să o regăsim pe plaiurile peisajului politico-literar în haine romantice, pozitiviste, metafizice, legionare, antonesciene, comuniste, existenţialiste şi masonice – întreţesute cu reveriile mitologice. De la mijlocul anilor 1930, treptat-treptat, meditaţiile mioritice ne conduc în lumea celulelor şi a torţionarilor. Deci, tragedia este cealaltă faţă a comediei. Procedeul cel mai just spre aprecierea discursului mioritic ar fi contextualizarea […]
Cum reuseau savantzii epocilor de mult apuse, indiferent care le era specialitatea pe care o slujeau cu infinita daruire, sa-si insufleteasca propriul tezaur de cunostintze, care la ei nu lasau niciodata impresia de simpla factologie, ci se converteau, transfigurate prin iubire, in adevarate aventuri si explorari ale cararilor Spiritului, pline de tensiune si de neprevazut? De ce eruditia lor, pentru cei capabili sa intre in rezonantza cu ea, nu era niciodata prafuita sau pedanta, ci plina de viatza, de imaginatie si de nepravazut, punandu-mereu in contact cu ceea ce Goethe numea „das alte Wahre” (imprescriptilbilul Adevar al trecutului)?
In cultura noastra, categoria asta n-a cunoscut decat foarte putine incarnari cu adevarat reprezentative – un Hasdeu, Parvan, Iorga, Perpessicius, poate Vianu… (Pe Eliade influentza devastatoare a lui Papini si veleitarismul incurabil ma impiedica sa-l alatur acestei liste.) Iar semnalul demonetizarii definitive a acestui tip uman l-a dat Manolescu, cu fatalul articol de ironizare a lui Vianu – „Tristetea eruditiei”, intr-un fel, actul de nastere al actualei paradigme intelectuale bazate pe comoditate, minima rezistentza si ignorantza „impresionista”!
Profesorul Miskolczy pare un virtuoz al acestei eruditii pe care niciun fel de „studii europene” sau „abordare multiculturala” n-o vor mai readuce vreodata la viatza.
Iata ca se poate! Profund, decent, erudit , umanist…asa se exprima un savant maghiar despre obiectul pasiunii sale intelectuale: cultura romana. Vecinatatea, gustul pentru lectura si deschidere l-a determinat in general pe intelectualul maghiar sa studieze cultura romana. Ce pacat ca in afara catorva intelectuali romani cunoscatori de maghiara, noi ceilalti ne multumim sa vehiculam aceleasi clisee: nationalism, regionalizare, autonomie. Nu, domnilor din UDMR si \”camarazi\” din PRM, eu vreau sa stiu si despre cultura maghiara (inclusiv din Transilvania), despre orasele si satele unguresti (din Ungaria si Transilvania). Din pacate Centrul Cultural Maghiar din Bucuresti face prea putine lucruri in acest sens. Felicitari, domnule profesor Ambrus.