Cine vor fi Hamiltonii şi Madisonii Europei?

Sentimentul general este că rezultatul referendumului britanic din 23 iunie reprezintă semnalul unei insurecţii internaţionale a naţionalismului. Ceea ce se pierde din vedere este natura acestui presupus naţionalism. Un procent important din electoratul britanic se compune din imigranţi naturalizaţi. Indiferent dacă a fost sau nu cazul de această dată, este în sine posibil ca tocmai acest procent să determine rezultatul unei consultări populare, presupunînd că diferitele comunităţi care compun această largă categorie îşi definesc interesele în mod relativ omogen şi, în consecinţă, votează masiv în aceeaşi direcţie.

Despre acest aspect al chestiunii nu s-a discutat aproape deloc, cel puţin în afara Marii Britanii. Pe continent, ca de altfel şi între intelectualii „progresişti“ din regatul insular, persistă iluzia că, din moment ce stînga moderată este cea care susţine drepturile imigranţilor (începînd cu acela de-a imigra), electoratul provenind din rîndurile acestora le va susţine în continuare cauza. Cu implicaţia că, în problema rămînerii în UE a Marii Britanii, intim legată în dezbaterea publică de drepturile sociale ale „noilor veniţi“, ei ar fi optat în acelaşi fel cu liderii, purtătorii de mesaj şi chiar martirii (după cum arată lucrurile, odată cu asasinarea lui Jo Cox) mainstream-ului laburist.

Dar tendinţa de vot a cetăţenilor proveniţi dintre imigranţi este, probabil, exprimată cel mai bine de o scenă din popularul sitcom Citizen Khan. Dl Khan, un stîlp al comunităţii islamice din ceea ce el numeşte cu mîndrie „capitala Pakistanului britanic“, adică Birmingham, pufneşte violent scuturînd ziarul. Soţia îl întreabă ce se întîmplă, iar el îi explică: se află în miezul unui articol despre pericolele imigrării. Dna Khan îl sfătuieşte să nu mai dea atenţie tuturor prostiilor, nereuşind decît să ridice nivelul de implicare emoţională al dlui Khan. Dar într-o direcţie, aşa cum se cuvine într-un sitcom, imprevizibilă: „Au perfectă dreptate, imigranţii sînt un pericol pentru societatea noastră!“. „Bun“, replică soţia stupefiată, „dar nu eşti şi tu un imi­grant?“ „Eu?“, reacţionează la fel de stupefiat dl Khan. „Eu sînt aici de treizeci de ani! Nenorociţii de est-europeni sînt imigranţii!“

Desigur, scena relatată mai sus, lipsită fatalmente de farmecul interpretării actorilor, în primul rînd al savurosului Adil Ray, creatorul seriei şi interpretul rolului principal, n-ar fi fost, cu puţin timp în urmă, decît o glumă amuzantă pe tema prejudecăţilor şi a stereotipiilor. Dar ea capătă o cu totul altă semnificaţie după ce în Birmingham, capitala Pakistanului britanic, 50,.5% dintre participanţii la referendum au votat pentru ieşirea din UE.

Desigur, Citizen Khan nu este acelaşi cu dl Sadiq Khan, actualul primar al Londrei, un om educat şi inteligent, un spirit cosmopolit şi un proeuropean dedicat. Dar este greu de crezut că progresismul liberal al dlui Khan, persoana reală, este mai răspîndit în rîndul emigranţilor din fosta Indie colonială (India de astăzi, Pakistanul, Bangladeshul, Sri Lanka) decît conservatorismul „mic-burghez“ al dlui Khan, personajul.

Nu este vorba, însă, doar de o atitudine caracteristică britanicilor cu originii sud-asiatice. Suspiciunea faţă de imigranţi nu este nici măcar restrînsă la cetăţenii Regatului ce provin, în general, din Commonwealth. Edificatoare în acest sens este mărturia televizată a unui român din Insule, care vorbea despre opţiunea pentru Brexit a unor compatrioţi deja naturalizaţi, deranjaţi de modul în care noii-veniţi ar profita de sistemul „lor“ de protecţie socială.

Reacţia anti-UE care s-a produs dincolo de Canal vorbeşte despre un fenomen în principiu ignorat în analizele şi prognozele specialiştilor. Ideea dominantă implicată în asemenea prognoze este că libertatea de mişcare dinăuntrul spaţiului comunitar întăreşte în mod natural sprijinul pentru identitatea şi cetăţenia europeană. În realitate însă, un procent important dintre noii-veniţi care îşi stabilizează situaţia şi obţin drepturi depline în statele de adopţie devin, tendenţial, ostili celor care, pe urmele lor, caută aceeaşi cale spre fericire. Altfel spus, imigranţii din Europa săracă şi din spaţiul extra-comunitar nu contribuie în mod necesar la crearea unui multiculturalism tolerant, ci se raliază, în bună măsură şi într-un mod paradoxal, acelor părţi ale populaţiilor băştinaşe speriate de spectrul imigrării.

O caracteristică a neopatrioţilor este, probabil, aceea că nu-şi vor exprima deschis opţiunile, dat fiind că nu pot să nu fie conştienţi de paradoxul condiţiei lor de imigranţi anti-imi­granţionişti şi de intensul egoism social pe care această poziţie îl degajă. Este, de aceea, foarte probabil ca acest orizont de opinie să se manifeste doar în momentul votului, trecînd, astfel, pe sub radarul sociologilor politici şi răsturnînd în mod spectaculos pronosticurile.

În partea răsăriteană a continentului, naţionalismele sînt cele etno-religioase, vechi şi simple, de la ţară, pe care le cunoaştem dintotdeauna (de tipul ostilităţii majorităţii publicului român faţă de eventualitatea primirii de refugiaţi sirieni). Dar, în partea apuseană, naţionalismele care ameninţă astăzi să destrame Uniunea sînt diferite, ele reprezentînd aglomeraţii de interese discordante.

O asemenea articulare, a cărei forţă constă tocmai în caracterul ei instinctiv, mecanic şi totodată imprevizibil, poate fi confruntată doar prin opusul ei absolut, adică printr-o solidaritate conştientă de sine, transparentă şi inteligentă.

Dacă ostilitatea faţă de Europa a noilor „cetăţeni naţionali“ este latentă şi refulată, opţiunea proeuropeană ar trebui asumată şi afirmată cu toată convingerea. Ceea ce presupune efortul de a o prezenta nu doar în sensul, negativ, al celui mai mic rău posibil, al protecţiei faţă de un rău mai mare, al unor profituri precise, cuantificabile, dar şi etern-fluctuante.

Complexelor de inferioritate ce duc fie la dorinţa de supraintegrare, fie la cea de enclavizare, ambele aliaţi perverşi, dar siguri ai complexelor naţionale de superioritate, li se poate opune, din partea unei societăţi civile transnaţionale şi transetnice, o mult mai vibrantă voinţă de a valoriza cetăţenia europeană. Cred că este momentul să spunem cît mai clar cu putinţă că adevăratul proiect european, cel pe care l‑au avut în vedere Părinţii Fondatori, este federalizarea. Desigur, ideea este încă departe de a fi cîştigat minţile şi inimile. Dar este în principiu imposibil ca federaliştii europeni să nu-şi găsească reprezentanţi pe măsura proiectului care îi mobilizează: vorbim, totuşi, de o uniune de 27 de state, în timp ce, în 1788, cînd Alexander Hamilton, James Madison şi James Jay îşi dezvoltau argumentele federaliste devenite cheia de boltă a stabilităţii şi creşterii americane, Congresul Continental nu reunea mai mult de 13 ex-colonii.

Federalismul european trebuie să convingă că este altceva decît ambalajul retoric bogat colorat al unei birocraţii lipsite de imaginaţie. Să convingă că nu reprezintă un mod de a instituţionaliza dezechilibrul între centrali şi marginali, mari şi mici, bogaţi şi săraci, dezvoltaţi şi subdezvoltaţi. Dar pentru a nu rămîne în marginalitate, minorat, sărăcie şi subdezvoltare, se impune să nu ne concepem ca eterni debitori ai proiectului european. Să nu-l imaginăm ca fiind gata construit, undeva, departe, de către altcineva, tot ce rămîne la latitudinea noastră fiind un proces de abilă adaptare. Important este să fim convinşi că putem fi prezenţi în miezul construcţiei federale, instituţională, conceptuale, dar şi simbolic-imaginare, a Europei.

Acesta este punctul în care simt nevoia să evoc singura, după ştiinţa mea, idee europeană puternică, ofensivă în sensul creativ şi constructiv al cuvîntului, produsă în spaţiul intelectual românesc. Este vorba de îndrăzneţul şi provocatorul proiect conţinut în Limba Europei viitorului de Alexandru Muşina. Ideea principală a eseului este aceea că, atîta timp cît principalul canal prin care Europa comunică şi se comunică este limba unei alte coagulări civilizaţionale – aceea transatlantică, anglo-americană –, este imposibil ca ea să devină un actor distinct, nu doar în cultura, ci şi în economia şi politica globală.

Soluţia propusă de Alexandru Muşina, cu umor, dar şi cu argumente bine articulate, trimiţînd la experimente similare de regenerare lingvistică, este… limba latină. O latină, de­sigur, flexibilizată şi adaptată lumii în care trăim. Chiar dacă la început ar funcţiona doar ca un simbol, ca o abstracţie, ca o virtualitate (aşa cum era ecu înainte de apariţia monedei euro), într-o generaţie sau două s-ar putea vorbi într-o autentică lingua franca specific europeană. Testul cel mai edificator al succesului – credea poetul Alexandru Muşina – fiind că această limbă va ajunge nu doar să fie folosită în mod creativ în spaţiul public şi în mass-media, ci îşi va şi dezvolta propria mare literatură.

Probabil că federalismul european conţine, chiar în variantele sale mai puţin poetice decît cea evocată aici, o doză importantă de utopianism. Dar tocmai de o asemenea pasiune utopică este nevoie pentru a contrabalansa pulsiunile unor naţionalisme de un trist cenuşiu (chiar dacă unul, cum spuneam, cu multe nuanţe). Numai prin aplicarea unei asemenea forţe compensatorii, politica europeană ar putea reveni la un curs mediu rezonabil, la stabilitate şi sustenabilitate.