Cioran. Acuarelă (I)

Cei care l-au cunoscut în plinătatea puterilor lui mi l-au descris ca pe un geniu; iar unii dintre exegeții lui au folosit cu privire la el, în scris, atributul de „genialitate“. Eu nu l-am cunoscut. Cînd am ajuns pentru prima oară la Paris, în aprilie 1995, Constantin Tacou, care, în condiții normale, m-ar fi putut duce la el, i-a pomenit numele clătinînd tăcut din cap, cu privirile departe; de altfel, nici eu nu i-am cerut să mă ducă la Cioran, știam că e în spital și știam și ce boală are. M-am dus în schimb în cartierul lui și pe strada lui, rue de l’Odéon, m-am uitat la poarta imobilului lui și, din piațetă, i-am căutat din priviri mansarda. I-am citit cărțile – și scrisorile. Îi recunosc scrisul de mînă chiar și cînd este caligrafic. Am văzut multe fotografii de-ale lui, pe unele le-am studiat cu lupa, pentru a vedea textura hainelor, iar în acelea făcute de Irmeli Jung, uzura lor, care îl arată ca pe un om sărac. Am umblat prin locuri pe unde-a umblat el – la Rășinari, Sibiu, Ocna Sibiului, Paris, Dieppe sau Varengeville. Nu am un cult pentru el, cum ar putea cineva să presupună din pripă, ci am ceva mult mai bun, mai onorabil pentru mine și mai onorant pentru el: o curiozitate adîncă. Eu vreau să-l înțeleg. M-am familiarizat așa de bine cu el și cu opera lui, încît îi pot auzi sunetele false ale unora dintre exagerările lui – acelea ieșite nu dintr-o simțire proprie, ci din dorința lui manieristă de-a uimi.

Magma haotica și domesticirea

Opera lui românească îmi place mai mult decît aceea franceză, și nu din patriotism, ci pentru că în magma ei haotică se află toate obsesiile lui, toate „temele“ – ca să vorbesc ca filozofii de universitate – și atitudinile lui. Opera lui franceză, scrisă mult mai îngrijit, mai controlat, cu elanurile lirice cenzurate și înghețate în stalagmite strălucitoare, este, de fapt, una domesticită, răcită, prin strădanie premeditată, încît să se potrivească mediului de adopțiune. E adevărat, la un moment dat Cioran și-a dat seama de asta și a regretat în mai multe rînduri, după cum ne dovedesc Caietele, că și-a pus gîndirea lui somatolirică ba în canonul unui limbaj care tinde spre o apusă perfecțiune stilistică, ba, mai mult, că renunțînd la eu, la persoana întîi și deci la mărturisirea asumată, și-a turnat stările în canonul impersonal, comun, al rațiunii; a fost ca și cum în Franța rășinăreanul ar fi încercat să transforme pădurea sălbatică din Munții Cibinului într-un parc franțuzesc cu arborii aliniați, cu tufele de arini perfect tunse și cărările presărate cu nisip greblat zilnic… O operațiune care i-a reușit din punct de vedere stilistic, nu însă și din punctul de vedere al substanței… pentru că obsesiile lui, metafizico‑teologice, deloc la modă în cultura franceză, i-au rămas aceleași ca în tinerețea lui din România. Și în ciuda faptului că a regretat „domesticirea“ la care și-a supus pulsiunile, atunci cînd Sanda Stolojan sau Alain Paruit au tradus cărți românești de-ale lui în franceză, Cioran și-a chinuit traducătorii, obligîndu-i să taie pasajele lirice. Refrenul lui era „Taie, taie!“, pentru că, nu-i așa, „Ce-or să spună francezii?“…

De felul lui, pare de altfel destul de temător; în Franța, desigur, pentru că în România n-a avut frică de nimic. El și-a dorit cu ardoare să aibă succes; iar eu presupun că mlădierea lui după criteriile pariziene și preocuparea pentru „ce-or să zică francezii“ au legătură cu asta. A fost un om ambițios și s-a pregătit din start pentru succes. Scrisorile lui din Germania, din anii 1933-1935, către părinți, îi trădează ambiția enormă. La Berlin sau München fiind, a vrut să învețe bine limba germană, pe care o deprinsese încă de la Sibiu, în copilărie, iar nu filozofia, și să strălucească în mediul internațional pe care l-a găsit acolo; furia lui contra conaționalilor care îl deranjau la Paris e prezentă încă din perioada lui germană, cînd se arăta foarte pornit pe bursierii români pe care i-a întîlnit acolo, căci, scrie el în epistolele către părinți, prezența românilor îl împiedică să progreseze în învățarea limbii. În Germania fiind, s‑a apucat de franceză; iar cînd a ajuns în Franța, de engleză…

Plecarea din România, un program de viață

Așa că, deși nu declară explicit, e limpede că era încă de foarte devreme orientat spre „afară“, spre alte medii culturale decît acela natal. Și ce-l așteaptă în România? Un post de profesor de liceu? Se burzuluiește el – care, de altfel, a făcut tot ce-a putut pentru a nu‑și da doctoratul, titlu ce i-ar fi permis să concureze la un post universitar. Dar nici Universitatea nu însemna pentru el cine știe ce; de fapt, nu-l interesa, după propria lui expresie, „nici cît o femeie bătrînă“… În realitate, Cioran s-a pregătit încă de foarte devreme, din anii bursei lui în Germania, pentru autoexport. El și-a făcut din plecare un program de viață. România, pe care fără îndoială a iubit-o, chiar dacă cu furie, și pe care a avut‑o permanent în el, chiar și-n clipele cînd i s-a părut c-a scăpat de-o asemenea pacoste, nu i-a fost niciodată de ajuns. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, el a fost acela care l-a persuadat pe Eliade, venit din Portugalia în vizită la el, la Paris, că România este numai o țară provincială, cu o cultură provincială și, în consecință, trebuie părăsită de dragul unei cariere în Vest.

Dacă România n-ar fi fost distribuită, după război, în sfera de influență sovietică, Cioran n-ar fi rămas în Franța în felul în care a rămas, fără întoarcere; căci el n-a mai călcat în patrie de la începutul anului 1941. Dar nici nu s-ar fi întors cu adevărat aici. Și, de la un anumit moment, tot ar fi ajuns să scrie în altă limbă decît româna – prea era conștient, încă din 1934, simultan cu apariția cărții lui de debut, că n-are de ce să fie încîntat pentru carte, din moment ce nu i-o poate citi nimeni: bineîn­țeles, nimeni din Germania, unde se afla el și unde simțea că nu contează nici măcar cît un măturător. Încă din 1939, Franța i se părea singura țară unde se poate trăi, așa că, regretînd că nu și-a putut face studiile la Paris, respingea categoric ideea de-a se întoarce la Sibiu, unde ar fi urmat să fie profesor. Odată ce renunțase la ambiția de a reconstrui rapid România conform propriului său proiect revoluționar, pus negru pe alb în Schimbarea la față a României, nemulțumirea lui adîncă față de patrie s-a manifestat în fel și chip, inclusiv ca desconsiderare față de cultura natală, care, nu-i așa?, nu avea nici o posibilitate să-l lanseze în lume. A scrie într-o limbă necunoscută – româna – n-are nici un rost, le spune el fără ocoliș foarte îngăduitorilor lui părinți. Ambiția lui de-a fi „cineva“ l-ar fi dus pînă la urmă, în orice condiții, „afară“.

În Paris, pe care inițial l-a asimilat Paradisului, dar a sfîrșit prin a-l descrie ca Infern, în Paris, deci, el și-a construit o viață de zi cu zi după criteriile lui, principal fiind acela de a nu lucra, de a nu merge zilnic la un serviciu; „cînd nu mai merge, mă sinucid“, i s-a destăinuit el într-o scrisoare lui Jeni Acterian, la care ținea. El a „lucrat“, în sensul uzual al cuvîntului, numai un an și ceva, la Liceul „Andrei Șaguna“ din Brașov, unde, în anul școlar 1936-1937, a fost un neobișnuit și neobișnuit-de-iubit profesor; dar cînd să fie profesor și-n anul școlar următor, a plecat la Paris, ca fericit deținător al unei burse franceze; în Franța, a fost, dar numai o vreme, coordonatorul unei colecții la editura pariziană Plon.

El a fost fidel, cu obstinație, proiectului său inițial, de-a trăi ca „parazit“, de a fi întreținut de cineva – de părinți sau de instituții (germane, franceze, nu contează) care dau burse ori oferă înlesniri la cantină. Iar după ce a cunoscut-o pe Simone Boué, femeia vieții lui, a fost „bursierul“ acesteia, care l-a întreținut în lungile, frecventele și umilitoarele perioade cînd el nu cîștiga nimic; doamna Boué fiind, fără îndoială, o femeie ieșită din comun, care l-a acceptat pe Cioran așa cum era, cu toate sîcîielile și bizareriile lui, inclusiv refuzarea premiilor – asta în condițiile în care el era atît de sărac, fără venituri și, firește, fără loc de muncă. I-a explicat el oare vreodată partenerei lui de viață de ce anume se ferește să accepte premiile? Căci dincolo de orgoliul refuzului, în adînc se afla și teama paralizantă că o să-i fie cercetată biografia și, deci, descoperit trecutul politic.

Doar scrisul

Cînd, în 1986, Nicolae Balotă, stabilit de ceva vreme în Franța, a scris un eseu despre Cioran, în care se întreba dacă nu am putea vedea în filozoful româno-francez un „reacţionar“ de felul lui Joseph de Maistre, și a avut proasta inspirație de a i-l trimite filozofului, acesta pur şi simplu l-a luat la rost: „De ce scrieţi despre mine, şi nu despre dumneavoastră?“ – s-a revoltat Cioran. Dacă trebuie „ca eu să fiu în centrul unei reflexii obiective, mă împotrivesc“. Iar în final, ca să-l oblige pe exeget să-și abandoneze textul și să-și mute gîndul de la ideea de a-l publica, l-a prevenit: „În acest oraş ambiguu, nu e de dorit un duel între ardeleni“. Cu alte cuvinte, pentru a-l îndepărta pe Balotă de opera lui românească, care, nu-i așa?, nu face faţă unei „reflexii obiective“, l-a amenințat, ardelenește, cu duelul.

Dacă-i citești Caietele și scrisorile, îți dai seama că, „parazit“ cum voia să fie și formal chiar a fost, el a avut un sens precis și foarte austro-ungar al muncii: scrisul. Ar fi vrut să scrie, pentru că asta ar fi însemnat că, deși nu cîștigă, totuși lucrează. Dar, precum Caragiale, Cioran scria greu. Multe însemnări din Caiete arată disperarea și umilința lui că nu poate „produce“ nimic. Așa cum bătrînul prinț Bolkonski, înaintea morții, își muta toată noaptea culcușul dintr-un loc în altul, doar‑doar o să poată adormi, și Cioran își tot muta masa de scris și scaunul prin casă – mă rog, prin mansardă –, doar-doar o să-și găsească locul ideal pentru lucru, inspirația.

Pentru el, a scrie era o dorință, o obligație și, totodată, un fel de răscumpărare. De dragul scrisului a suportat orice. Ca un penitent care ar fi semnat un jurămînt de sărăcie pentru ca să-i fie lăsat în schimb scrisul, cînd a obținut faimoasa lui mansardă, dar pe urmă n-a mai putut scrie, a pus lipsa de inspirație pe seama apartamentului și s-a autoculpabilizat pentru păcatul de-a avea un acoperiș dea­supra capului; deși mansarda n-a fost, totuși, decît o locuință cu chirie, obținută după mulți ani petrecuți în camere de hotel, iar nu o proprietate.

Ce a scris Cioran este, fără îndoială, filozofie – dar de natură lirică, cum lirică a fost filozofia critică și vizionară a lui Nietzsche. În Caiete (document de uz personal, destinat distrugerii), Cioran are curajul să se numească uneori filozof, dar de obicei se desemnează drept scriitor, pentru ca apoi să nege c-ar fi. Fereala de a se numi filozof îi vine, cred, din respectarea cutumelor locului: în Franța, filozofia se confundă cu formula ei universitară, sistematizată și erudită și lasă pe dinafară creația originală. Or, deși Cioran a fost un erudit (dar unul care ascundea asta), el n‑a scris inspirat din cărți și despre cărți, ci inspirat din viață (de fapt, strict din viața proprie) și despre viață. S-a intitulat, din start, de la Pe culmile disperării, gînditor organic şi existenţial, un gînditor privat etc., el fiind, de fapt, un filozof un original, care vorbește, splendid și pe limba oricui, despre marea dificultate a omului de a trăi într-o lume abandonată de Dumnezeu, despre firea sucită a ființei umane, despre nevoia sa de Paradis și despre dorul lui de-a fi mîntuit – într-un cuvînt, despre Dumnezeu; și, firește, despre reversul acestor dorințe și stări.

La un moment dat, în anii 1941-1947, chestiunea religioasă a devenit pentru Cioran atît de gravă, încît a purtat o vastă, se pare, corespondență cu un preot dominican, Marie-Dominique Molinié, care – după cum se vede din epistolele acestuia, publicate în Caietul de la L’Herne – l‑a încurajat și asigurat că El este. Stîlp de rai și căutător de Dumnezeu cum a fost – dar, ca un demon dostoievskian, prin negație –, Cioran a putut fi confundat, din cauza blasfemiilor lui pline de pasiune, care afirmă prin insultă, cu un nihilist; un diagnostic ce l-a uimit. De fapt, i se potrivește diagnosticul de mistic în delir de mînie contra transcendentului care tace sau care nu-l ia, permanent și grijuliu, sub streașina lui. A fost un mistic atît de frustrat și de furios, încît, în loc de rugăciune, a înălțat spre Cel de Sus blasfemia, insulta, negația; pentru ca apoi, în spaimă și neadormire, să i se adreseze, să vorbească cu el precum cu un partener – și de singurătate, și de dispută; și asta nu doar noaptea, cum recunoștea undeva, ci la orice oră din zi, în plină lumină și slavă a lumii. El crezînd, în secret și cu toată convingerea, că, în final, Cel de Sus o să-l mîntuiască, iar el o să se topească în Dumnezeu.

Trancendentul: rîvnit, presupus și de negăsit

În universul lui Cioran se poate intra din orice direcție, prin orice problemă. Dacă ai răbdare, magma asta, cînd fierbinte ca a unui vulcan terestru în erupție, cînd înghețată ca a unui vulcan de pe Saturn, întotdeauna nea­gră de suferință și de mînie, se așază în structurile iraționalist-organice, dar foarte clare, ale felului în care a văzut Cioran existența. Lumea. Lume la temelia căreia pune viața. În opera lui, viața joacă același rol ca voința (voința de a trăi) la Schopenhauer sau ca inconștientul din teoriile psihanalitice, avînd de altfel aceleași caracteristici precum aceste concepte reciproc substituibile. Iar la antipod, drept cheie de boltă cerească, ideea de Dumnezeu și intuirea fulgurantă a acestui obligatoriu transcendent. Între ele, lumea întreagă; și, drept coloane care, aplecîndu-se și clătinîndu-se, susțin totuși susul, zvîrcolirile ființei umane, care își îndură scrîșnind condiția lucidă și damnată, îndoielile cu privire la realitatea ontică a transcendentului, după care simte un dor și-o dorință fără de sațiu. Între josul și susul lumii lui Cioran stă împlîntată și insulta supremă pe care i-a adus-o lui Dumnezeu: dorința lui de a nu se fi născut sau, dacă s-a născut, de-a nu se fi individuat niciodată. Între fundament și boltă, tot chinul și extazul omului, descrise de Cioran în amănunțime și botezate de el cu un integrator termen franțuzesc: observații de moralist.

Cioran aparține, ca mulți dintre noi, culturii vechi sau tradiționale: o cultură îmbibată și saturată de ideea de Dumnezeu și de nostalgia după El ori după un rîvnit, presupus și de negăsit transcendent (sau: temei, fundament ultim al lumii etc.), plus tot ceea ce presupune nostalgia aceasta: mituri, arhetipuri, simboluri. Pentru a descrie și a explica universul, care la rîndul lui are altă formă decît aceea imaginată de Cioran, savanții din științele teoretice de vîrf nu au mai avut nevoie, de-a lungul întregului secol al XX-lea și cu atît mai mult acum, la începutul secolului al XXI-lea, de această idee. E de prisos să spun că rășinăreanul a citit, de-a lungul vieții sale: filozofie și teologie, memorialistică, în final istorie, niciodată teoriile și explicațiile din științele teoretice de vîrf, contemporane lui, totuși.

 

(Fragment din volumul Despre bolile filozofilor. Cioran, în curs de apariție la Editura Polirom)