Cîştigătorul nu ia nimic (II)

Am tot vorbit despre structura unitară a creaţiei lui Sorin Stoica, despre redundanţe stilistice care au valoarea unor sublinieri de ordin poietic, dar revelaţia (oarecum explicativă) am avut-o abia după ce am (re)citit toată proza, inclusiv Jurnalul şi Aberaţii de bun-simţ. Impresia acestei unităţi în diversitate vine din faptul că, fără exagerare, Sorin Stoica face de-a lungul întregii opere acelaşi lucru: revelatoare mi se pare acea mise-en-abîme din Povestiri mici şi mijlocii, Frunza. A spune acelaşi lucru înseamnă să te adînceşti într-o mişcare centripetă, să scormoneşti în solul copilăriei, cel mai fecund, pentru a ajunge la o mare naraţiune, din care nu poţi decît să smulgi mici naraţiuni. Acel copil, bun de spion – cum spune un vecin la un moment dat – trăieşte cu voluptate spectacolul pe care-l dau oamenii din jurul său. Iar actul povestirii este unul al permutărilor, urmînd un traseu de multe ori violent. Rememorarea, act secundar, însă esenţial, nu presupune actul pasiv al plăcerii de a retrăi, ci este unul activ, prolific: departe de a fi un contemplativ, Sorin Stoica duce, pînă în ultima clipă, o luptă atroce cu propria viaţă şi cu tribul din care face parte, o luptă ce are drept finalitate înţelegerea, […]