Cît adevăr, atîta dramă

  • Recomandă articolul

Minciuna ca stil de viață, minciuna asumată ca o falsă plasă de siguranță în fața durității vieții, a unei existențe condamnate, în final, la resemnare, la acceptarea limitelor este tema centrală din piesa dramaturgei ruse Iaroslava Pulinovici, montată la Teatrul Nottara, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu. Fără să conțină o notă auctorială mora­lizatoare, nici în piesă, nici în spectacol, Somnambulism este o meditație asupra condiției umane supuse, inevitabil, îndoielilor și cel mai mult slăbiciunilor de caracter ce fac imposibilă păstrarea unei direcții a corectitudinii absolute. Există nuanțe inclusiv în noțiunea de adevăr, iar minciuna cea mai mare este cea pe care ne-o servim nouă înșine.

Conceput, la un prim strat, ca o dramă de familie, spectacolul înaintează către un nivel al dramei de idei, în care conflictul personajului principal cu celelalte alunecă în plan secund pentru a fi înlocuit de un dureros proces de conștiință, un rechizitoriu aspru împotriva propriilor greșeli din trecut. Slava (Ion Grosu) își vede existența zguduită după moartea soției într-un stupid accident de mașină, dar acest eveniment tragic nu este decît declanșatorul altor nebănuite întîmplări și revelații dureroase. Slava începe un proces dur de curățare, de eliminare din viața sa a tot ceea ce consideră că nu se încadrează criteriului adevărului (un fel de Gelu Ruscanu, dar fără stăpînirea și răceala acestuia, ci cu trăirea expansivă, extremă a celui împins la limita nebuniei).

Punctul de greutate al spectacolului este felul în care Ion Grosu reușește să păstreze o intensitate febrilă a gesturilor și acțiunilor personajului său – Slava este furibund și aproape înnebunit de durere și neputință și atunci cînd vorbește cu Maksim, fiul său adolescent (Iulian Mihai Cristea, de remarcat rolul dificil, bine susținut, în dialogurile solicitante cu Ion Grosu), și atunci cînd încearcă să-i facă dreptate post-mortem soției, într-un gest la fel de inutil ca toate celelalte, dar încărcat simbolic, despărțindu-se de amantă, Alla (Crenguța Hariton), și cînd dorește să răscumpere mici nereguli pe care le-a făcut în trecut, în raport cu prietenii și colegii (Karl Baker, Sorin Cociș). Obsesia adevărului presupune însă o luptă inegală, căci oricît ar încerca Slava să o ia de la capăt, fantoșele trecutului nu au cum să fie șterse, trecutul devine, la modul grotesc, un monstru care așteaptă la fiecare colț al destinului personajului pentru a-i reaminti că, de fapt, schimbarea nu este altceva decît încă o iluzie.

Somnambulism-ul lui Alexandru Mâzgă­reanu inserează, subtil, și o notă filozofică ce merge în siajul alegoriei Viața e vis a lui Calderón de la Barca. În această nouă meditație asupra raportului dintre liber-arbitru și predestinare, dintre iluzie și adevăr, regizorul își lasă personajul suspendat între două realități ce se anulează reciproc. Atunci cînd Slava întreabă „Acesta este iadul?“, adică o viață ce riscă să se prăbușească în același conformism de care fugise cu disperare pînă atunci, o face pentru prima oară fără îndîrjire, fără disperare, aproape cu înțelepciune, ca și cum ar fi înțeles, în sfîrșit, că infernul sînt ceilalți în sensul în care decăderea lor, înfrîngerea lor reflectă aceeași destrămare în el însuși, pe care nu are cum să o oprească.

Nivelul oniric al poveștii este marcat atît prin acțiunea împinsă de multe ori la granița dintre real și închipuire/amintire (flashbackuri dintr-un trecut nostalgic, ce exploda a tinerețe și a speranță, dar și un prezent ce poate fi foarte bine un coșmar), cît și prin întreg eșafodajul teatral, de la muzică (Alexandru Suciu) pînă la un decor (marca Rodica Der) ce lasă adesea impresia de suprarealism, de distorsiune a concretului, o redimensionare a normalului. În atmosfera aceasta, a acelui „nu se știe cum“ pirandellian, au loc cele mai adînci drame și cele mai puternice revelații. Adevărul nu înseamnă doar a nu-i minți pe ceilalți, ci, în primul rînd, a reuși să fii onest cu tine însuți, chiar dacă asta presupune să accepți înfrîngerea – adică realitatea, în toată neputin­ța și limitarea ei.


Teatrul Nottara, Bucureşti
Somnambulism
de Iaroslava Pulinovici
Regia: Alexandru Mâzgăreanu
Muzica: Alexandru Suciu
Scenografia: Rodica Der
Traducerea: Bogdan Budeş
Cu: Ion Grosu
Crenguţa Hariton
Karl Baker
Sorin Cociş
Diana Roman
Iulian Mihai Cristea

object(WP_Term)#13241 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }