Citeva abordari recente in teoria culturii pop

  • Recomandă articolul
Povestea culturii pop e povestea vremurilor noastre, pentru multi sinonima – si cultura, si vremea – cu postmodernismul. De la „leavisitii“ din preajma celui de-al doilea razboi mondial (cei din scoala intemeiata de teoreticienii F.R. Leavis si Q.D. Leavis) si pina la populistii recenti de genul lui John Fiske, luat cam peste picior de adeptii mai cumpatati ai legitimitatii fenomenului, aceasta cultura a traversat tot portativul aprecierilor, de la nota lipsei totale de valoare si a manipularii de mase pina la inscaunarea pe tronul zeesc cel mai inalt, pe tronul „jovial“. Pentru Dwight MacDonald, in 1948, ea reprezenta mai nimic, adica mult rau, pentru Michael Denning, in anii ’80, fenomenul insemna, cultural vorbind, totul. Abordarile contemporane sint din ce in ce mai nuantate, mai subtile si mai interesante. Fara sa atinga (inca) forta fascinanta si tonul profetic a unui clasic postmodern ca Fredric Jameson, ele te „tin pe ace“ ca un adevarat produs de cultura pop, ca un hit pe care il asculti cu nervii intinsi la maxim sau ca un film pe care il urmaresti cu sufletul la gura, fiind totodata si foarte curios ce-o sa se mai intimple, si zguduit de modul in care ti se povesteste propria […]
Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.

object(WP_Term)#12883 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }