Am alcătuit mai jos o listă de tipuri umane mai mult sau mai puțin „nocive“, pe care le putem întîlni în societatea românească mai largă și în diferite instituţii. Menționez că, pentru fiecare din aceste tipuri, m-am bazat pe exemplul a cel puțin trei sau patru figuri concrete. Firește, dacă aș descrie numai cîte un caz, nu aș putea alcătui o „tipologie inductivă“ cît de cît riguroasă. Lista poate fi cu siguranţă lărgită. E vorba, în principal, despre personalități care „încurcă“ într‑un fel sau altul activitatea celor care îşi văd pur şi simplu de treabă, li se impun ca şefi şi „evaluatori“ drastici sau îi blamează pentru că nu susţin energic cauzele. Lista poate fi aplicată, desigur, atît femeilor, cît şi bărbaţilor. Aşadar, tipologia alcătuită de mine este:
Academicul harnic şi pompos, dar anost. Are o operă impresionantă. Cărţile lui sînt voluminoase, dar extrem de plictisitoare. Are un stil bombastic şi prolix. Uneori citează mult și fără sens. Vorbeşte la fel de mult, dar de obicei auditoriul nu înţelege ce zice sau, dacă înţelege, observă că n-are nimic de spus și se plictiseşte să-l asculte. De obicei, are multe titluri și funcții (profesor, doctor, academician, conducător de doctorate, șef de instituţie). Unii îl consideră, după vastitatea operei sale (pe care n-au citit-o), erudit și inteligent – ceea ce e, evident, o iluzie.
Snobul talentat și erudit. Are o cultură vastă, nu neapărat sistematică, pe care o etalează cu vervă şi talent. Nu discută decît cu alţi oameni de cultură, dacă se poate, cunoscuți. Nu citează decît din autori celebri, care îi pot spori prestigiul. Nu e foarte original, dar dacă exprimă o idee – chiar dacă de împrumut –, o face cu şarm, gravitate sau exuberanţă, de obicei în faţa unui public numeros şi admirativ. E o „autoritate intelectuală“ în multe domenii: politică, istorie, artă, filozofie, religie, literatură, clasicism. Uneori pozează în romantic sau contemplativ. Speculaţia lui e considerată „profundă“, de obicei de către nespecialişti.
Mafiotul de instituţie. E tipul prin excelenţă „pragmatic“. Plin de relaţii importante, bine plasat pe scara ierarhică, de obicei rîvnind să ajungă în fruntea instituţiei. Manipulativ, calculat şi conspirativ, e capabil să dea lovituri de palat pentru ca grupul lui sau el însuşi să ajungă la putere. Profită din plin de naivitatea celor care îşi văd de treabă. N-are emoţii caritabile sau empatie, mintea lui funcţionează doar egocentric sau în serviciul egoismului de grup. Dacă e bărbat, e probabil afemeiat şi abuzează de puterea lui ierarhică pentru a hărţui sau constrînge diferite victime. Opera lui e de multe ori „subţire“, dar compensează prin activităţi administrative. E, de obicei, mai curînd temut decît îndrăgit sau admirat.
Parazitul metodolog. E, prin excelenţă, lipsit de talent și originalitate. Compensează prin alcătuirea de tabele cu statistici şi evaluări. Îşi poate alcătui chiar o „operă“ prin strîngerea acestora în volume în care cuvîntul cel mai des folosit e „metodologie“. De obicei, îşi priveşte colegii ca pe obiectele unui studiu ştiinţific. E critic (pe faţă şi fără menajamente), distant şi de multe ori necruţător. Poate sări însă în „apărarea celor slabi“ pe scara ierarhică – de obicei, a novicilor la fel de ambițioși și neinspirați ca și el. Legea lui supremă e metodologia brută, aplicată generic. Nu contează, pentru el, persoanele umane individuale sau cazuistica nuanțelor.
Activistul militant şi manipulativ. Are, de obicei, un ONG afiliat pe lîngă instituţie, o cauză pentru care luptă şi o ideologie care face prozeliţi. Cînd nu poate convinge prin persuasiune, începe să-i culpabilizeze sever pe „inactivii“ sau pe „corupţii“ din jur (care pot fi oameni activi şi cumsecade, dar neaserviți lui). Un geniu al blamărilor, reuşeşte să-i facă să se simtă vinovaţi pe cei care nu-i susţin energic cauza sau au priorități diferite. Se vrea reprezentantul „omului viitorului“ şi contestă zgomotos diferite tradiţii sociale, religioase sau intelectuale. E toxic, dar gregar. Uneori are charismă şi reuşeşte să strîngă adepţi. Exultă atunci cînd e protagonistul unor evenimente sau şedinţe şi are microfonul, putîndu-și proclama cauza și înfiera „duşmanii ideologici“.
Teologul mieros şi ipocrit. E sfătos şi are un zîmbet subtil, uşor sarcastic, dar care se vrea binevoitor. Are un „harometru“ la purtător, ştie exact cine (şi cît) este ajutat de Duhul Sfînt. Foloseşte cu dexteritate cuvinte ca „milă“ şi „dragoste frăţească“, mai ales pentru a-i mustra pe alţii. Pare a fi reţinut din Evanghelie doar pasajele care îi permit să dea lecții de „teologie morală practică“, fiind în schimb imun la cele despre „slujirea fraternă“ şi „dragostea agapică“. Este, de obicei, bine „relaţionat“ în viața publică și politică. E un maestru în arta linguşelii şi a plecăciunilor bizantine. În teorie, vrea numai binele tuturor. În practică, ocupă funcţii importante şi are un venit pe măsură. Îşi doreşte mereu tot mai multă putere pentru el însuşi – ceilalţi pot trăi, desigur, numai din „har“ şi „dragoste fraternă“.
Narcisicul intelectual sau artist. E întreprinzător şi talentat. Poate avea o bună pregătire intelectuală. Dar lumea se învîrte în jurul lui şi al proiectelor sale. Îi convinge de obicei cu impetuozitate pe sponsori să îi acorde finanţări, iar mass-mediei îi cere să îi rezerve spaţiu. Dar, dacă un proiect al său e prezentat în public prea sumar sau „inadecvat“, încep blamările. Colaboratorul sau publicistul e imediat acuzat de „lipsă de profesionalism“. Bineînţeles, se dă pe sine exemplu de „profesionalism impecabil“, de obicei în cadrul unei lecţii vehemente de morală. Reuşeşte să-şi îndepărteze în timp toţi colaboratorii, dar e capabil să atragă noi proiecte şi colaborări – desigur, pe termen limitat.