Citind Constituţia sau cîteva cuvinte despre arta posibilului

Cu Constituţia este ca şi cu Biblia: mulţi se referă la ea, puţini au citit-o vreodată. Întoarcerea la litera ei este, din această cauză, mai mult decît necesară. Conform Art. 1 din Constituţie, România este azi (după patru dictaturi!) „un stat de drept, democratic şi social, care se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, şi în care respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“. Conform Art. 61.1, Parlamentul este „organul reprezentativ suprem al poporului român“. Conform Art. 102.1, Guvernul, „potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice“. Pe această bază, una dintre primele îndatoriri ale preşedintelui României este (cf. Art. 80.2) tocmai să vegheze „la respectarea Constituţiei“. Cînd actualul preşedinte al României subliniază cu atîta emfază că are „obligaţia“ de a „respecta Constituţia“, are deci perfectă dreptate. Întrebarea este dacă chiar îşi îndeplineşte obligaţia.   Calitatea de arbitru   Într-o recentă emisiune radiofonică, actualul preşedinte şi-a asumat din nou calificativul de „preşedinte-jucător“. În Constituţia României nu există însă o astfel de noţiune, ba, mai mult, ea nici nu poate exista acolo. De ce? Pentru că preşedintele nu este numai chemat să vegheze […]