„Cititorul meu ideal e o femeie“

Mircea Cărtărescu este un scriitor despre care mulți își dau cu părerea. Toată lumea este specialistă în Mircea Cărtărescu, mai ales pe Facebook. Dacă ești critic literar, dă bine să strîmbi puțin din nas atunci cînd Mircea Cărtărescu publică o carte nouă. Sigur, nici adulația fără discernământ nu este bună, se știe. Aparițiile, ipostazele publice ale scriitorului sînt comentate cu pasiune în toată media românească. În legătură cu tot ceea ce face pe scena publică, se dau verdicte sigure. Cînd vine vorba despre Premiul Nobel, foarte mulți devin brusc super competenți și formulează diferite opinii ce-l privesc, firește, pe Mircea Cărtărescu. Nu știu în ce măsură toată această stare de fapt stimulează interesul pentru opera scriitorului. Eu sper că da. Acest interviu are la origine unele curiozități de-ale mele referitoare la operă. Cu o zi înainte de anunțarea cîștigătorilor Premiului Nobel, i-am trimis prin e-mail întrebările interviului de față, fără să fac nici o referire la acest blazon literar, atît de rîvnit de societatea (culturală) românească.

 

În Jurnal vorbiți foarte des despre unele blocaje pe care le aveți uneori, despre neputința de a scrie, de a fi „la nivelul“ dumneavoastră. Cum arată lumea lui Mircea Cărtărescu din acele perioade de blocaj?

Nu sînt blocaje propriu-zise, ci epuizări ale unor filoane. Nu poți bea apă dintr-un pahar gol, nu fiindcă te-ai blocat, ci fiindcă nu e apă în el… Nu poți decît să aștepți ca paharul să se umple din nou. Fiecare carte înseamnă cartografierea unei zone din psihicul și din imaginarul tău, care nu sînt infinite. Cînd începi scrisul, în tinerețe, ai în față un tort întreg, frumos feliat: toată viața ta interioară. După cîteva decenii, mai ai doar o felie, sau nici atît. Neplăcut e faptul că nu știi niciodată cît mai ai, nici de trăit, nici de scris. Poți ajunge din cînd în cînd la sentimentul că fluviul a secat. Urmează tatonări de furnică, în toate direcțiile. Nu dai imediat de altceva. În acele perioade nu scrii, doar prospectezi. Cel puțin mintea mea rămîne, în vremurile de secetă, alertă și iscoditoare. Dar, pe măsură ce timpul trece și nu găsești nimic, intri în panică. De-acolo începe distracția. Am pierdut adesea luni întregi și cîteodată ani rătăcind prin deșert pînă la oaza următoare. Scrisul e făcut din plinuri și din goluri, dar din afară se văd doar plinurile. Suferința ecorșantă a epocilor fără scris n-o știe nimeni decît tine, cel ce nu mai poate scrie.

Stagnarea, deși exasperantă, conduce, de regulă, la o ridicare la putere a tot ceea ce a fost pînă atunci, la evoluție. Pe ce paliere se îmbogățește scrisul dumneavoastră după ieșirea din acele perioade de aparentă stagnare?

Ar fi bine să fie așa. Din păcate, nu există reguli. Nimeni nu-ți garantează niciodată nimic. Fiecare pagină poate fi ultima. După o carte mare, poți scrie tone de cărți proaste, sau invers. Eu m-am obișnuit cu faptul că nu pot struni mintea pe care călăresc. Mă duce numai unde vrea ea, cînd vrea ea. N-are sens să folosesc nici bucățica de zahăr, nici cravașa. Trebuie să am încredere că mă va duce într‑un loc bun. Scrisul, am spus-o de multe ori, nu e o chestiune de știință, nici de artă, ci de credință. Cred în mintea care-mi scrie cărțile. E singura mea șansă.

Cum anume funcționează în ceea ce vă privește schimbul de esențe dintre biografie și ficțiune?

Scrisul meu e pînă la urmă un fel de jurnal möbian, pe-o parte biografic, pe cealaltă ficțional. Nu există două fețe ale lui, ci doar una, și nu știi niciodată punctul precis în care biografia devine ficțiune și ficțiunea curge la loc în biografie. Pînă la urmă, fiecare punct al benzii e în același timp un început, un sfîrșit și un punct de tranziție.

În Levantul ați inserat undeva o notiță, care, cel puțin aparent, nu are legătură cu restul cărții: „Eu, Mircea Cărtărescu, am scris Levantul într-un moment greu al vieții mele, la vîrsta de treizeci și unu de ani, cînd, nemaicrezînd în poezie (toată viața mea de pînă atunci), în realitatea lumii și în destinul meu în această lume, m-am hotărît să îmi ocup timpul clocind o iluzie“. Cum ați reformula această notiță la vîrsta și la experiența pe care o aveți acum?

Un draft posibil: „Eu, Mircea Cărtărescu, la 61 de ani, într-un moment fericit al vieții mele, mă bucur de cea mai strălucitoare toamnă, numai galben și azur, hrănesc pisicile de pe terasă și fotografiez măceșii zbîrciți din gardul viu al grădinii mele, bucuros că lumea e mai reală decît orice literatură. Nu mai vreau să‑mi pierd timpul clocind iluzii. Dacă vor mai apărea de undeva o carte sau două, le voi lua drept niște bonusuri la care nu sînt îndreptățit, primite de mine, cum spune apostolul, «nu prin fapte, ci prin har»“.

V-ați recăpătat între timp încrederea în poezie? După Totul și Nimic ce ar putea urma?

N-am pierdut niciodată încrederea în poezie. E mai departe, pentru mine, arta cea mai nobilă. N-am scris niciodată decît poezie și nici nu cred că pot scrie sau trăi altceva. Într-un fel, pentru mine poezia e pielița realității, tot ce se vede și nu se vede din lumea în care trăim. Dacă e vorba însă de versuri, nu, versuri nu mai scriu. Cred că am scris destule între 20 și 30 de ani, „cît pentru toată viața“. Simt o ușoară silă cînd mă gîndesc că aș fi putut continua să scriu versuri. Aș avea acum vreo douăzeci de cărți de poezie, ca unii dintre congenerii mei. Nu cred că mi-ar sta bine. Dar, naiba știe, „never say never“: poate peste ani, îngrețoșat de atîta proză, o să mă-ncerce iar pofta de-a flirta cu poezia…

Am observat că în Solenoid ați sublimat unele idei din arealul fizicii moderne (cuantice). Conform acestora, multe dintre aspectele subordonate în mod tradițional ima­ginarului fantastic ar fi înțelese ca niște componente ale realității.  V-ați documentat în acest sens sau v-ați lăsat ghidat de intuiție?

Eu nu mă documentez niciodată, dimpotrivă, citesc ulterior despre lucrurile pe care le‑am scris, ca să văd dacă nu cumva am greșit. Dar, da, e o diferență între mine și mai toți autorii de literatură: eu am curiozitate și poate chiar competență științifică. Mă pasionează, într-adevăr, mai toate zonele cunoașterii, nu doar științele, ci și matematica, filozofia, în ultima vreme istoria. În ultimii ani, am (re)citit scriitorii antici, greci și romani, dar și Biblia. Dați-mi voie să spun că aceste scrieri „pe care nu le mai citește nimeni“ nu sînt cu nimic mai prejos decît cele mai curajoase și mai umane cărți actuale. Enciclopedismul lui Plinius cel Tînăr e la fel de expresiv ca și cel joycean, Herodot e la fel de pasionant de citit ca și Proust, Anabasis mi-a amintit războaiele din Caucaz ale lui Tolstoi. Eu citesc tot ce apuc: cumpăr cărți la grămadă, le duc acasă și le citesc alternativ, aluvionar, fără reguli. Am mereu pe noptieră vreo zece cărți din care citesc la inspirație, fără să iau notițe, fără legătură cu vreun proiect, dar din tot acest noroi livresc se hrănesc ramurile arborelui meu, cu frunzele și fructele sale.

Cum înțelegeți dumneavoastră raportul dintre fantastic și convenția realistă?

Instinctiv, le alternez. Cineva mi-a spus o dată că literatura e ca un avion la decolare: cu cît rulează mai mult pe pistă, cu atît se ridică apoi mai sus. Am folosit întotdeauna „rularea“ în convenție realistă ca să pot tranzita apoi, încetișor, spre fantastic și fabulos. Punctul de desprindere nu trebuie să se vadă. Dar în realitate cele două regnuri nu sînt distincte. De‑atîtea ori mi s-a părut și mie, ca naratorului din Craii, că trăiesc într-un vis…

De-a lungul istoriei noastre literare, mai mulți scriitori au simțit nevoia să aproximeze (prin texte teoretice, răspunsuri la diverse anchete literare, interviuri) natura romanului. Ce este romanul, din punctul de vedere al lui Mircea Cărtărescu? De ce scrieți roman?

Eu nu simt cine știe ce nevoi teoretice. Dac‑aș fi putut, n-aș fi scris niciodată teorie și critică literară. Însă a trebuit să-mi susțin licen­ța, și pentru ea am scris Eminescu, apoi a trebuit să-mi dau doctoratul, așa că am scris Postmodernismul românesc. Nu mi-e rușine de nici una dintre ele, dar… omul trebuie să renunțe la ceva în viață, nu poți fi la fel de bun în toate. În privința genurilor literare, e o banalitate, ele nu sînt decît taxinomii didactice. Nu m-au preocupat niciodată granițele dintre ele. Eu scriu fundamental jurnal, iar celelalte scrieri sînt ramurile lui. Dar nici măcar jurnalul nu simt nevoia să mi-l definesc. Scriu în el, zilnic, ce simt că trebuie scris. Kafka își scria acolo și povestirile, romanele chiar, printre tot soiul de alte notații. Eu nu fac asta, dar îmi prelungesc în ele intuițiile din jurnal. Aceeași sevă curge prin toate.

Nu mă consider romancier, ci poet. Ultimele mele scrieri ample în proză sînt poeme. Așa că romancierii de vocație pot sta liniștiți, nu le fac nici o concurență. Am intitulat „roman“ doar vreo trei scrieri ale mele, Travesti, Orbitor și Solenoid. Socotesc că sînt mici romane și două texte din Nostalgia, Gemenii și REM, fără ca eu să le fi spus așa. Cîndva voi scrie și un „roman istoric“, dac-o să‑mi dau seama vreodată de unde trebuie să-l apuc. Dar nu pot insista destul asupra faptului că scrisul meu e un continuum.

De ce este Nostalgia un roman?

M.C.: Ar trebui întrebați editorii care au numit-o așa. Dar roman au fost numite și Hanu‑Ancuței, și Pîlnia și Stamate… Pînă la urmă e roman ce e oferit ca atare, și asta-i valabil și pentru poem.

Care a fost cartea care v-a format cel mai mult, scriind-o, și de ce?

Din experiența mea de aproape 40 de ani, pot spune că nici o carte scrisă de tine nu te formează, ci doar te epuizează. Nu devii nici mai personal, nici mai sensibil, nici mai inteligent după ce-ai scris o carte personală, sensibilă și inteligentă. Experiența scrierii unei cărți adevărate mai curînd te abrutizează, ca munca foarte grea sau ca o dragoste prea intensă. Te strivește, și-ți trebuie timp apoi să te ridici iar la o verticală aproximativă, ca buruienile călcate-n picioare.

Ce este, de fapt, dimensiunea a patra?

O speculație, un cric mental: cei ce locuiesc acolo sînt față de noi ceea ce noi sîntem față de locuitorii unui spațiu cu două dimensiuni. O încercare a minții noastre de a-și transcende limitele și-a face să-nceteze contradic­țiile: un koan. Obiectele cuadridimensionale sînt la fel de neintuitive ca obiectele cuantice.

Cum vă imaginați cititorul ideal? E unul foarte cultivat sau dimpotrivă? Are naționalitate?

Dacă are ceva specific, are sex: e femeie. Am scris mereu pentru femei sau pentru bărbați cu sensibilitate feminină, cum sînt eu însumi. Lectura adecvată scrisului meu e una „feminină“, empatică, neconfruntațională, mistică și nu schizoidă. Cineva care ricanează la fiecare două cuvinte nu mă poate citi. Scrisul meu cere suspendarea, pentru o vreme, a judecății valorice, încrederea în autor, pentru că și lectura e o chestiune de credință. E motivul pentru care de obicei sînt mai prețuiți autorii străini decît conaționalii: pe ultimii îi vezi mereu, îi poți pipăi, nu te mai impresionează, nu mai poți crede cu adevărat în ei. Nimeni nu-i profet în propria sa țară.

Atunci cînd vă aflați în străinătate, vă urmați nestingherit programul de lucru la cărțile începute sau vă lăsați tentat de unele proiecte colaterale, conjuncturale?

Eu scriu oriunde, dar nu-mi place să mă întrerup. Cînd plec la drum pentru cîteva zile, nu-mi iau cu mine nici jurnalul, nici caietele în care îmi scriu textele. Mi-e și frică, de altfel, să nu le pierd. Dar dacă stau perioade mai lungi, mă mut cu masa de scris în noua locuință și totul e perfect. De fapt, ca să scriu n-am nevoie de nimic decît de un caiet și un pix.

Succesul literar vă influențează în vreun fel scrisul?

Nu mi-am schimbat cu nimic nici personalitatea, nici scrisul de-a lungul deceniilor de literatură pe care le-am parcurs. Nimic pe lume nu mi le va schimba, atît cît mai pot ține pixul în mînă. În privința succesului, el e o dimensiune socială, iar eu sînt un asocial aproape tipic. Nu e nici o urmă de ipocrizie în ceea ce-am spus de atîtea ori: eu nu percep nici un fel de succes în ceea ce mă privește, în afară de mica mulțumire cînd ceva îmi iese cum trebuie.

Ați putea să scrieți vreodată o carte de genul Scrisori către un tînăr romancier (Llosa)? Dacă da, care ar fi ideea cea mai importantă? Dacă nu, de ce?

N-am ce sfaturi să dau unor autori tineri, ei știu mai bine. Poate doar asta: nu faceți ca mine. Sau cum cînta Lennon: „Children, don’t do/ What I have done:/ I couldn’t walk/ But I tried to run…“

Interviu realizat de Șerban AXINTE