Sînt ocupații și preocupări care, uneori fără voia noastră, alteori cu o vădită participare/implicare, contribuie la destinul fiecăruia dintre noi. Pe alese. Milioane de variante, pentru miliardele de trăitori pe planeta Pămînt. Este evident că un studios elev din București care buchisește ich bin, du bist, er, sie ist va avea cu totul alt viitor decît un eschimos care va rămîne foarte mulțumit – de ce nu, fericit? – de vînatul și pescuitul lui învățat la aceeași vîrstă. Este evident că unui copil de romi din Segarcea, văduvit de scris și citit, îi va rămîne doar trăitul, cum-necum, la îndemînă. Se pot inventa, cum spuneam, fel de fel de variante de viață, făcînd combinații cu scrisul, cititul și trăitul. Popoare întregi care nu au biblioteci, națiuni întregi care pot trăi și fără orchestre simfonice. Sau Festivalul Enescu, că tot se apropie, și culturalii noștri intră în fibrilație. Se poate trăi oricum, nimic nu este de disprețuit în ordinea umanului. Dar sînt și cazuri particulare, cum este al acestul fabulos cititor-scriitor-editor-trăitor de meserie, argentinian, numit Alberto Manguel. Care și-a transformat cititul în scris, și scrisul și cititul i-au trasat viața. Cu o biografie la fel de livrescă precum viața lui, s-a conturat din mers și fără contorsionări existențiale o frumoasă bibliografie. Cărțile scrise de Alberto Manguel (n. 1948, Buenos Aires – i-am comentat toate aparițiile în limba română) – fiu de ambasador argentinian în Israel, cu cîțiva ani de junețe petrecuți în preajma lui Jorge Luis Borges, s-au adunat unele lîngă altele, precum cele 30.000 de volume ce-l însoțesc pe autor în ultima lui reședință din sudul Franței. După ce s-a tot vînturat prin Europa și prin Statele Unite, în patrulaterul Buenos Aires – Paris – Londra – Toronto, ca să se stabilească, nu știm cît de definitiv, în sudul Frantei, în Provence. Cine nu și-ar dori un asemenea colț de lume, o casă veche și un hambar – așa cum se aude, trasformat în depozit de carte/bibliotecă –, unde bucuria cititului să fie acompaniată de plăcerea comentariilor în jurul lecturii. Dintr-o astfel de efervescență s-a născut și cartea de față. Un cititor în pădurea din oglindă (Editura Nemira, 2016, traducerea din engleză și notele aparțin chiar unui împătimit de cărți, Bogdan-Alexandru Stănescu) este un excelent cocktail narativ-eseistic care conține toate ingredientele. Începînd să țeasă un desen în covor plecînd de la cele două faimoase texte pentru copii (dar și oameni mari, aș zice imediat) care sînt Alice în Țara Minunilor și Alice în Țara din Oglindă, don Alberto Manguel își repovestește propria biografie prin intermediul altor cărți. Nu lipsesc ideile personale, nu lipsesc glosele, comentariile și analizele, extrem de fine, ale numeroaselor cărți și numeroşilor autori aduși în discuție. Ar fi de reținut că cititul este o mare bucurie a vieții – dar nu singura –, ar fi de reținut că scrisul nu este obligatoriu pentru trăit, pînă la urmă, se spune printre rînduri, se poate trăi oricum. Frumoasă carte, miezoasă la tot pasul, bună ofertă pentru copiii care chiar au nevoie de lecturi – cum să spunem în limbaj didactic? – sănătoase. Cărțile lui Manguel sînt cea mai bună ofertă posibilă pentru ceea ce numim citit. Dacă se lasă și cu scris, asta nu mai depinde de noi, ci de un hazard care are legile lui proprii. Ca și lumea, fascinantă, a cărților lui Alberto Manguel.
Dacă am vorbit despre o anume aristocrație a cititului, în următoarea carte pe care o supunem atenției cititorilor noștri va fi vorba și de o aristocrație în sens nobiliar. Mihai Dim. Sturza semnează un mănunchi de portrete-biografii dedicate unor Aristocrați români. În lumea lui Proust. Anton Bibescu, Martha Bibescu, Annes de Noailles, Elena Bibescu (Editura Humanitas, Colecția „Istorie“, 2016), volum ce „reunește materialele biografice publicate în primele două volume ale seriei Familii boierești din Moldova și Țara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică și biografică“ (Editura Simetria, 2004, 2011), după cum precizează autorul într-un succint argument. Ce face trecerea de la o „schiță selectivă privind personajele citate în prezenta lucrare“ la cele patru biografii, mai exact spus, portrete propriu-zise. Plus un mic eseu, Snobismul lui Marcel Proust și prinții români, o glosă despre o lume dispărută, Proust dorindu-se a fi un liant, mai apăsat cînd e vorba sa se coaguleze conturul uman și intelectual al Marthei Bibescu sau al lui Antoine (Bibesco). Un personaj indirect se conturează a fi și Mihail Sebastian. Sînt vehiculate povești și istorii bine documentate, din presa și publicațiile vremii, azi greu accesibile, dar și din studii specializate legate de Marcel Proust. Să mai amintim faptul că acele importante, masive monografii, dedicate lui Proust de George Painter și Jean – Yves Tadié nu sînt traduse în românește? Păcat, dar timpul nu este pierdut. Istoricul și genealogistul român Mihai Dem. Sturza se dovedește un iscusit mînuitor de documente de epocă. Și reconfigurează o lume care azi nu mai supraviețuiește decît în cărți sau în memoria cîtorva împătimiți de Proust. Cum ar fi portretul Marthei Bibescu, portret „en miettes“, din mărturii diferite, șase la număr. Și boierimea română care a marcat o epocă. Așa ne sînt livrate și alte date și informații despre culisele vieții politice de acum aproape un secol. Nicolae Titulescu iese șifonat din cele expuse în carte, ca și militantul ardelean Vasile Stoica. Ambiții lumești care pot fi de înțeles, dar nu de acceptat cînd este vorba de interesele României. La fel de greu de priceput ar fi și fandacsiile Annei de Noailles, care era iritată de orice legătură cu România și românii. Se considera grecoaică –„ Je suis grecque, ma patrie est la Grèce“ –, cu toate că era doar pe jumătate și a trăit mai mult în Elveția, pe malurile Lacului Léman. Sau mai mult la Paris decît într-o Atenă mereu sublimată. Europa a fost țara ei. Procesul se repetă și în zilele noastre. Excepțional protret făcut de Mircea Eliade acestei scriitoare, cu prilejul preluării fotoliului de la Academia Regală a Belgiei. Una peste alta, o lectură foarte interesantă, plină de arome, ca un bun coniac Courvoisier.
Din high-life-ul britanic de acum peste 150 de ani provine și Gertrude Bell (1868-1926). O carte fascinantă, excelent documentată, unde fragmente din jurnalele, carnetele, rapoartele diplomatice și corespondența unei femei cu un larg orizont existențial se conjugă cu povestea propriei vieți, scrise de o biografă a ei. „A fost o scriitoare de talent, poetă, traducătoare, lingvistă, călătoare neobosită, exploratoare și alipinistă experimentată, arheolog, diplomat, a creat o națiune, a înscăunat un rege, însă ne mai putem gîndi și la alte roluri, profesii, preocupări pe care le-a avut, jucat sau exercitat cu egală strălucire, pricepere, seriozitate și grație“, notează Maria Berza, într-o comprehensivă prefață, la volumul Regina Deșertului. O femeie în Arabia (Editura Corint, 2016, traducere din engleză de Carmen Ion) semnat de Gertrude Bell și Georgina Howell. Descoperim un personaj complex, cu o inteligență sclipitoare, cu o vastă cultură – vorbea șase limbi și a absolvit cu notă maximă Istoria la Oxford, într-o perioadă cînd se dădeau bătălii pentru dreptul la vot al femeilor în Marea Britanie – a devenit apoi o mare călătoare, exploratoare, arheoloagă și, nu în ultimul rînd, o excelentă diplomată. Implicată în afacerile politico-diplomatice din Orientul Mijlociu, de care se atașează prin toți porii și unde va părăsi această lume, la Bagdad, la doar 58 de ani. După ce contribuise la nașterea unei țări – Irakul modern, la urcarea pe tron a regelui Faisal și a regelui Abdullah, în viitoarea Iordanie. Tot ea reușise să strîngă multe artefacte ale vechii Mesopotamii într-un Muzeu Național de Antichități, gîndit și realizat de ea, devastat în 2003, în urma războiului care l-a alungat de la putere pe Saddam Hussein. Fiecare capitol al cărții devoalează multiplele calități și realizări ale acestui personaj, realmente de poveste. Fie că este vorba de viața ei aventuroasă, fie că este vorba de preocupările ei literare sau istorice. Expedițiile și ascensiunile ei în Alpi nu sînt mai prejos de călătoriile prin Imperiul Otoman, de la Istanbul la Ierusalim și Damasc, sau prin deșertul sirian. Deșert, cămile, furtuni de nisip, triburi războinice, mereu la limita riscurilor de tot felul. Pasiunea ei pentru arheologie și participarea la diverse campanii de săpături se vor concretiza în acel muzeu de care am pomenit deja. Implicată în complicatele ițe ale politicii din Orientul Mijlociu – unde Marea Britanie avea mari interese, ca și Franța și Rusia, de altminteri –, se va dovedi și o excelentă diplomată, agentă de influență. Iar cînd citim că a avut și însărcinări speciale, „rezidentă“ la Basra sau Mosul, atunci admirația noastră pentru traducătoarea din arabă a poemelor din Divanul lui Hafiz este dincolo de cuvinte. Un must read.