Civilitatea și cultura protestului

Protestele care au revigorat indignarea românească au ilustrat, o dată în plus, rolul crucial al clivajului rural-urban în construirea cadrelor conflictului politic românesc. Se ilustrează astfel ceea ce Fernand Braudel, în Gramatica civilizațiilor, credea a fi, plecînd de la Claude Lévi-Strauss, diferența dintre cultură și civilizație. Culturilor le-ar corespunde societățile care au tendința de a conserva o așa-zisă stare inițială, rămînînd simple „societăți fără istorie și fără progres“, pe cîtă vreme civilizațiile, fundamental legate de dezvoltarea orașelor (a polisului în toate sensurile sale) sînt expresia societăților contemporane, industriale sau postindustriale, care creează „un dezechilibru social pe care îl utilizează pentru a produce mai multă ordine“.

Or, cultura protestului, așa cum se manifestă în România în epoca indignării postindustriale, este o formă a civilității. O civilitate dinamică, dar rămase în cadrele tradiționale ale societății civile, adică ale încercării de a schimba fără a recurge la violența inițială, cea a stării naturale. Protestele din ultima săptămînă, spontane și aparent surprinzătoare, au demonstrat o putere de reacție civică ce a fost privită de adversari prin prisma „teoriei“ conspirației. Pentru cei ce credeau că au puterea efectivă, acordată de „popor“, acest straniu fenomen civic a părut o lovitură de stat. Cînd tocmai își apropiaseră statul, cum ar putea cineva, o mulțime de protestatari, să le conteste dreptul „suveran“ de a-și pune în aplicare politicile? Cum au fost beneficiarii unei campanii insidioase – paralele campaniilor electorale de anul trecut, dar corelate acestora –, care a încercat să transforme orientarea opiniei publice într-o direcție iliberală, se așteptau ca societatea civilă, atît de atacații „oamenii ai lui Soros“, să fie aneantizată. Și, dacă nu s-a întîmplat să-și atingă scopul, aceasta nu poate fi decît rezultatul unei conspirații orchestrate fie de un președinte care nu acceptă rezultatul urnelor, fie de „servicii“, dar mai ales de „oamenii lui Soros“. Liderii partidului dominant și consultanții din jurul președintelui Camerei Deputaților au crezut că majoritatea obținută în alegerile parlamentare din decembrie 2016, chiar la o prezență de 39,4%, ar putea justifica, cel puțin în primele luni, aproape orice. Și au reușit să decredibilizeze, intern și internațional, atît guvernul cît și majoritatea parlamentară.

Aprobarea unei ordonanțe de urgența prin care să se modifice codurile penale într‑o ședință de guvern care fusese întrunită pentru un cu totul alt subiect – bugetul – pune în evidență politica de pradă. Trecerea ordonan­ței de urgență a fost declanșatorul unei noi etape a indignării. După ce au produs prin precipitarea evenimentelor protestele, iar amploarea lor a pus majoritatea în defensivă, au încercat apoi să inverseze spirala tăcerii prin ațîțarea spiritelor și organizarea contramanifestațiilor. Dacă o mișcare de protest față de „faptul împlinit“ (ordonanțele de urgență intră în vigoare imediat după publicarea lor în Monitorul Oficial, dacă nu este prevăzută o altă dată în conținutul lor) era de așteptat, rapiditatea reacției (practic instantanee) și amploarea mișcării au surprins. Dar surpriza vine dintr-un viciu de înțelegere a faptului că mediul este mesajul, cum explica acum aproape șase decenii Marshall McLuhan. Mesajul este automat adaptat mediului, smartphonul sau tableta, respectiv televizorul. Conflictul de generații a devenit, odată în plus, un conflict al accesului la informații și a libertății de interpretare a acestora.

Încercarea nereușită – doar datorită prezenței intempestive, dar constituționale, a președintelui la ședința de guvern din 17 ianuarie – de a trece prin ordonanțe de urgență schimbările legislative care ar fi favorizat politicienii acuzați de abuzul în funcție și clientela acestora atrăsese deja atenția opiniei publice asupra subiectului. Publicul era deja informat. Așa că, atunci cînd a căzut știrea adoptării deja celebrei Ordonanțe de urgen­ță 13, condițiile protestului spontan existau! Mai mult, ideea că 31 ianuarie era ca o dată limită, impusă ministrului de justiție, pentru a trece schimbările legislative rapid prin Guvern fusese prezentată de ceva vreme de mulți comentatori. Și, ca situația să fie și mai complicată – o coincidență nefericită, nu-i așa! – tot pe 31 ianuarie începea și procesul privind abuzul în funcție al președintelui PSD. Toate aceste elemente constituiau deja un cocteil exploziv.

Problema urgenței cu care a fost aprobată această ordonanță nu poate fi acceptabil justificată nici politic, nici juridic, ca să nu mai vorbim despre aspectele etice, morale. În aceste condiții, abrogarea ordonanței de urgență nu este decît o soluție de moment, pentru a tempera situația și a depăși momentul critic. Abrogarea ordonanței și sacrificarea ministrului justiției fac parte din această strategie. Dar acestea nu rezolvă nimic, problema protecției politicienilor corupți rămîne. Aceleași prevederi pot fi impuse și în cazul dezbaterii unui proiect de lege în Parlament, ca să nu mai vorbim de ipoteza respingerii în Parlament a ordonanței de abrogare.

După o experiență a protestului de cinci ani, nu este întîmplător, mai ales în actualul context internațional, că protestatarii au devenit conștienți că mișcarea lor a depășit granițele naționale și nu mai este doar una împotriva corupției, ci pentru apărarea democrației, și nu doar a celei românești. Pentru că men­ținerea direcției proeuropene a democrației românești presupune apărarea statului de drept ca mijloc, și nu ca scop în sine.