Cojan sau despre fatalitatea picturii

Dorita de mult, intoarcerea lui Aurel Cojan astazi, printre noi, ne apare ca un eveniment ce scapa demonstratiilor caznite si dezvoltarilor retorice. Rareori se gaseste un artist care sa fie cu atita indaratnica eficienta el insusi, imposibil de inregimentat dupa interese de grup sau sloganuri ale modei. Cind s-a hotarit sa ramina la Paris, acum citeva decenii, era beneficiarul unei bune reputatii de pictor in Romania, talentul sau rafinat izbutea sa razbata printre contrarietatile unei epoci care se scutura din inconstienta somnambulica si din marasmul unde ne afundase realismul socialist. Comisar al Romaniei pentru Bienala de la Saõ Paulo, in 1967, ma simteam bucuros si mindru sa-l includ in selectia celor citiva artisti pe care-i propuneam sa participe la acea importanta confruntare internationala. Aflat in capitala Frantei, Cojan n-a inteles sa-si cultive confortabil sansele de notorietate, ci a pornit sa-si adinceasca nemilos ratiunea sa ireductibila de a exista ca pictor, loial confruntindu-se cu miscarea creatoare a vremii, in maelstrom-ul expresiilor radicale. Putini artisti care sa fi urmarit ca el, cu o veghie ardenta, fenomenul artistic in varietatea vie a manifestarilor semnificative, pe o extensie incitanta. Asimila integru si organic provocatia, festivalul surprizelor reiterate, fara a se lasa smuls din noima […]