Comedia umană a României profunde

Cronicile genocidului continuă, prin două-trei personaje, îndeosebi prin pateticul Robert Stan zis Diavolul, un roman mai vechi al autorului, Îngerul încălecat, apărut prima dată în 1997 şi reeditat, într-o variantă substanţial revizuită, în 2011. Cele două cărţi nu sînt însă legate între ele într-o mai mare măsură decît oricare alte două romane ale lui Radu Aldulescu. Iar legătura este aceea care se stabileşte de obicei între piesele (detaşabile) ale unui ciclu romanesc proiectat după un model prozastic ale cărui rădăcini coboară către secolul al XIX-lea. O „comedie umană“ (trecută prin Dostoievski, Faulkner, Céline etc.), o construcţie cvasinaturalistă precum ciclul familiei Rougon-Maquart – schimbînd, de­sigur, ce e de schimbat, şi ca proporţii, şi la nivelul complexităţii – ar vrea, cred, să realizeze autorul Proorocilor Ierusalimului.   Cele opt volume publicate pînă în prezent de Radu Aldulescu, de la debutul în forţă cu Sonata pentru acordeon (1993) la actualele… „cronici ale genocidului“, configurează un ciclu romanesc de anvergură, poate cel mai ambiţios, mai coerent şi mai bine reliefat proiect prozastic din literatura românească postdecembristă – în ciuda inegalităţii valorice a titlurilor ce îl compun. Aldulescu scrie o cronică a societăţii româneşti din anii ’70 pînă azi, fixîndu-se cu precădere asupra unui anumit […]