„În comunism, dezinteresul pentru ceea ce li se întîmpla altora ne-a înstrăinat unii de alții“

Nicolae Constantinescu s-a născut în 1936, este membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă şi membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale din România, profesor universitar la UMF „Carol Davila“ din Bucureşti, medic primar chirurgie generală, medic primar ortopedie-traumatologie, în prezent pensionat pentru limită de vîrstă.

Activitatea profesional-didactică însumează un număr de peste 8.000 de operaţii, din diverse domenii ale chirurgiei generale, chirurgiei osteo-articulare, chirurgiei plastice şi reparatorii, chirurgiei endocrinologice, chirurgiei urologice, chirurgiei vasculare periferice, instruirea în domeniul tehnicilor chirurgicale a peste 3.000 de rezidenţi şi a 24 de serii de studenţi la disciplina de anatomie clinică, pe care a introdus-o în 1990 în învăţămîntul clinic medical universitar bucureştean.

Iniţiator al Tratatului de Anatomie Chirurgicală şi Operatorie pentru care a fost distins cu Premiul pentru Medicină al Academiei Oamenilor de Ştiinţă pe 2012, autor si coautor al altor patru cărţi de chirurgie apreciate în ţară şi în străinătate şi a numeroase comunicări şi publicaţii ştiinţifice. Pe plan ştiinţific are două descoperiri recunoscute internaţional: capacitatea formatoare de vase a celulei stem medulare la adult şi adaptarea miocardului la ischemie.

În perioada 1998-2000, a funcţionat în calitate de Consul General al României la Los Angeles SUA, unde a pledat pentru intrarea României în NATO.

A fost distins, în anul 2000, cu Ordinul Naţional pentru Merit în grad de comandor în de către Preşedintele României şi, în 2003, cu Ordinul Coroana României în grad de ofiţer de către Regele Mihai. Pentru activitatea desfăşurată în timpul evenimentelor represive din decembrie 1989, cînd a operat 22 de răniţi prin glonţ la Spitalul Colţea, a primit Certificatul de Luptător pentru Victoria Revoluţiei Române din decembrie 1989 cu rol determinant.

Evenimentele sîngeroase care au marcat revenirea României la democrație la sfîrșitul secolului trecut au încă multe necunoscute. Finalizarea dosarului mineriadei din iunie 1990, precum și redeschiderea dosarului Revoluției ne dau speranțe că se va afla adevărul și că, în sfîrșit, vinovații vor plăti. La o distanță de aproape 30 de ani, sînt în continuare foarte importante pentru memoria colectivă mărturiile celor implicați direct în desfășurarea evenimentelor de atunci. Aceste mărturii se constituie ca documente și probe atît de necesare pentru înțelegerea a tot ceea ce s-a întîmplat în acele zile devenite istorie. Am purtat o discuţie cu prof. dr. Nicolae Constantinescu, membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă şi membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale, martor ocular și participant activ la cele mai importante momente din istoria postcomunistă a României.

 

Domnule profesor, sînteți implicat în foarte multe acțiuni de natură civică, vă aflați printre intelectualii cărora le pasă de ceea ce se întîmplă în jurul lor. De unde atîta energie?

De la Cel de Sus. În după-amiaza zilei de 21 Decembrie 1989, era o zi de joi, am început să operez răniţii împuşcaţi în Piaţa Universităţii şi am ieşit din sala de operaţie duminică, 24 decembrie, la prînz. Am operat, în perioada 21-27 decembrie, 22 de răniţi şi am simţit în mine o forţă ieşită din comun. Aceeaşi forţă a avut-o şi tatăl meu, care, în 1941, pe frontul de Est, a operat încontinuu, două zile şi două nopţi. Eu am operat tineri, tatăl meu a operat soldaţi, majoritatea tineri. Probabil că și dorinţa de viaţă a acestor oameni aflaţi în floarea vîrstei a fost una dintre sursele energiei extraordinare de care am dat dovadă. În cele două zile şi trei nopţi nu am mîncat decît pîine cu brînză telemea şi am băut foarte multă apă. Atunci, operînd acei tineri frumoşi, m-am hotărît să nu mai tac.

În Decembrie ’89, ne-am confruntat cu o complexitate de plăgi greu de imaginat

Ați intrat în atenția opiniei publice operînd ca medic chirurg la Spitalul Colțea tinerii împușcați în seara zilei de 21 Decembrie 1989. Cît de mult v-au marcat acele zile de groază și speranță?

Am declarat imediat după acel carnagiu că eu am fost un om şi un chirurg înainte de Decembrie 1989 şi că am devenit alt om şi alt chirurg după evenimentele pe care le-am trăit. Tata a participat ca medic chirurg pe trei fronturi: în 1916, fiind student în anul II la Institutul Medico-Militar, a primit responsabilitatea serviciului de Triaj din gara Vaslui, unde a efectuat amputaţii distale (mîini, picioare), ghidîndu-se după un manual de medicină operatorie al lui Farabeuf, apoi a fost chirurg pe frontul de Est şi pe frontul de Vest. El mi-a spus aşa: „Băiete, singurii care beneficiază de un război sînt fabricanţii de arme şi chirurgii; fabricanţii de arme fiindcă îşi pot perfecţiona armele din mers, iar chirurgii fiindcă ceea ce au de tratat pe front nu o să vadă niciodată pe timp de pace“. Totală dreptate a avut tatăl meu, fiindcă în Decembrie ’89 ne-am confruntat cu o complexitate de plăgi greu de imaginat. În calitate de secretar al Societăţii de Chirurgie din Bucureşti, am organizat, în 15 februarie 1990, o şedinţă de comunicări la care toate clinicile/secţiile de chirurgie din Bucureşti (doar șefii a patru clinici nu au răspuns apelului meu) au prezentat cîte o comunicare privind rănile de glonţ şi soluţiile pe care le-au adoptat în cazul a peste 700 de răniţi. Ca notă generală, toţi comunicatorii au menţionat complexitatea acestor plăgi. La Spitalul Colţea, echipa de chirurgi a operat 92 de răni prin armă de glonţ, înregistrînd doar trei decese. S-a vehiculat ideea de a-i lăsa pe morţi să-şi doarmă somnul de veci şi să-i lăsăm doar pe istorici să analizeze şi aprecieze evenimentele din Decembrie ’89. Bine, bine, dar ce facem cu supravieţuitorii rămaşi fără o mînă, fără un picior, fără o parte din ficat, fără splină, fară rinichi? Fiindcă, dacă nu desţelenim hăţişul juridic care-i apără pe adevăraţii responsabili de măcel, atunci asemenea grozăvii se vor repeta, mai devreme sau mai tîrziu, dată fiind lipsa de implicare a justiţiei.

Pasivitatea condamnabilă a corpului de procurori din România

Ce ați simțit în timpul mineriadei din 13-15 iunie 1990, cînd ați fost pus în fața unor fapte neverosimil de asemănătoare?

Exact ceea ce v-am spus mai sus. Am simţit că nu avem justiţie, că nu mai există sesizarea din oficiu a procurorilor, care au văzut ca şi mine, de sus, de la Colţea, oameni bătuţi cu sălbăticie pe stradă, capete sparte, oameni călcaţi pur şi simplu în picioare. Imaginea care mă urmăreşte şi acuma este a bătrînului Ioan Ciorobea, adus la Colţea în ziua de 15 iunie 1990, la ora 17.15, cu ochiul stîng curgîndu-i pe obraz. Văzuse un grup de mineri călcînd în picioare o femeie, le-a atras atenţia, la care unul dintre mineri i-a băgat vîrful unei bîte în ochiul stîng. Dacă s-ar fi soluţionat juridic evenimentele din Decembrie ’89, nu s-ar mai fi întîmplat cele din iunie ’90. La insistenţele mele, şeful Direcţiei Sanitare a Capitalei mi-a pus la dispoziţie un desfăşurător cu răniţii din 13-15 iunie. Au predominat traumatismele cranio-cerebrale (57,8%), la o populaţie cu vîrste cuprinse între 20 şi 40 de ani (68%). Lipsa de implicare a factorului juridic în cele două evenimente neverosimil de asemănătoare, după vorbele dvs., m-a făcut ca, în februarie 1992, să redactez o plîngere depusă la Procuratura Militară şi semnată de 33 de profesori, conferenţiari şi medici primari chirurgi, prin care, în calitate de martori avizaţi ai infracţiunilor de tentative de omucidere şi vătămare corporală gravă, ne consideram obligaţi să cerem începerea urmăririi penale pentru stabilirea persoanelor responsabile şi aplicarea legilor în vigoare faţă de cei care le-au încălcat. Nici un răspuns timp de 25 de ani, pentru cei 15 semnatari care am rămas în viaţă!

O copie a plîngerii am dus-o şi la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a considerat-o act de bază în solicitarea pe care a făcut-o României în noiembrie 2008 pentru redeschiderea celor două dosare, al Revoluţiei şi al Mineriadei. Pentru mine este un mare semn de întrebare pasivitatea condamnabilă a corpului de procurori din România. Să mă explic: pentru ca un caz să ajungă în faţa judecătorilor este necesară fie plîngerea părţii vătămate/păgubite, fie sesizarea venită de la un organ de anchetă, fie aşa-zisa sesizare din oficiu făcută de procurori în absenţa primelor două eventualităţi. Păi, unde au fost procurorii, în Decembrie ’89, dar mai ales în iunie ’90, cînd s-au comis sub ochii lor fapte penale, mergîndu-se pînă la omucideri? Probabil că li s-a dat ordin să nu intervină, dar iată că şi la Spitalul Colţea, în după-amiaza zilei de 21 Decembrie 1989, pe scara principală stătea tovarăşul Purdel, secretarul comitetului PCR Sănătate, cu ordinul expres de a nu ne lăsa să intrăm să-i operăm pe bandiţi, elementele turbulente împuşcate în Piaţa Universităţii sub ochii noştri. Nici nu vreau să mă gîndesc ce soartă am fi avut dacă Ceauşescu nu ar fi căzut! Această întrebare mă frămîntă de 27 de ani: de ce nu s-au aplicat legile pentru sancţionarea unor fapte vădit penale? Atît vechiul, cît şi noul Cod Penal incriminează în termeni foarte clari infracţiunile care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială, avînd un capitol special privitor la infracţiunile contra ordinii şi a liniştii publice. Dacă ar fi să ne referim la Mineriada din iunie 1990, ea intră sub incidenţa articolului 364 Cod Penal, care sancţionează cu închisoare de la 1 la 5 ani organizarea, aderarea sau sprijinirea grupurilor formate din mai mult de trei persoane în scopul comiterii uneia sau a mai multor infracţiuni. Vechiul Cod Penal, care era în funcţiune în 1990, sancţiona cu închisoare şi lăudarea în public a faptelor antisociale, dar acest articol a fost scos din noul Cod Penal. De ce oare? Nu cumva acest nou Cod Penal a trebuit să fie ajustat pentru a-l exonera de orice vină pe preşedintele României din iunie 1990? Aceeaşi imixtiune în legislaţia ţării pentru albirea unor culpabili am văzut-o şi în ianuarie-februarie 2017.

V-ați afirmat din primele zile ale lui 1990 apartenența la idealurile democratice, devenind în luna noiembrie a aceluiași an membru fondator al Alianței Civice. Mai este nevoie astăzi de o asemenea organizație?

Am fost membru fondator al Alianţei Civice, participant la prima Conferinţă Naţională din 13-15 decembrie 1990 şi apoi, din 1991, am fost membru fondator al Partidului Alianţei Civice, din care am demisionat în 1993, ca urmare a direcţiei socialist-liberale pe care voia să o imprime Nicolae Manolescu, preşedintele partidului. Uriaşele manifestaţii din ianuarie-februarie ale acestui an dovedesc cu prisosinţă că România are în continuare nevoie de o structură organizatorică, care să fie capabilă să preia nemulţumirile justificate ale populaţiei faţă de o serie de încălcări grosolane ale convieţuirii sociale, faţă de distorsionarea conţinutului unor legi scrise sau nescrise. Mitingul de 600.000 de persoane din februarie 2017 a arătat că oamenii nu mai suportă minciuna, bunul plac şi trasul pe sfoară. Manifestaţiile din acest an desfăşurate în toate oraşele mari, care au culminat cu marile mitinguri din Bucureşti, au arătat cu prisosinţă nevoia unei organizări, a unei coordonări, necesare pentru ca forţa străzii să se poată transforma în element de influenţare decisivă a puterilor executivă şi legislativă. Dar totul trebuie să înceapă cu conştientizarea importanţei aplicării ştampilei de vot, o dată la patru ani, forma cea mai benignă de reintroducere în România a normalităţii, a firescului, a principiului valorii în selectarea celor chemaţi să ne reprezinte în Parlament.

În America, m-am luptat cu prejudecăţi sau cu informaţii distorsionate greu de imaginat

Ați fost consul general al României la Los Angeles în timpul administrației Emil Constantinescu și ați contribuit la acceptarea României ca membru NATO, lucru întîmplat abia în 2004. A fost simplu să faceți lobby într-o perioadă în care România încerca să scape de imaginea dezastruoasă lăsată de regimul Iliescu?

În vara lui 1997, după reuniunea de la Madrid, la care s-a decis extinderea NATO, fără ca România să fie acceptată, în ţara noastră a venit Bill Clinton, care i-a promis lui Emil Constantinescu accesul ţării noastre în NATO la următoarea lărgire a organizaţiei. El i-a cerut însă intensificarea lobby-ului făcut de români în America pentru a-i convinge pe cît mai mulţi membri ai Congresului de legitimitatea acestei solicitări. Şi această acţiune trebuia să fie desfăşurată în principal pe căi diplomatice. SUA se întind pe trei fusuri orare, aşa încît este dificil ca din Washington DC, de pe coasta de Est, să se influenţeze opinia publică din San Francisco, Los Angeles, Seattle sau San Diego, plasate pe coasta de Vest. Întrucît România avea un consulat pe malul Pacificului, la Los Angeles, am acceptat înalta cinste de a-mi reprezenta ţara în calitate de Consul General, fiind condus de preceptul lui Cicero din De Legibus: „Salus populi suprema lex esto“ („Salvarea poporului să fie legea supremă“). Am ţinut mai multe prelegeri în care am insistat asupra necesităţii vitale ca România să fie primită în NATO. Bineînţeles că nu au lipsit întrebările privitoare la solicitarea mea. Am avut o inspiraţie care s-a dovedit profetică: NATO înseamnă construirea zidurilor şi acoperişului Casei România. Uniunea Europeană nu ne poate da, în cel mai bun caz, decît mobilă, care însă nu ne apără de viscol sau furtuni. Comparaţia mea a fost preluată pe posturi de televiziune. După luările mele de cuvînt, am fost invitat, în noiembrie 1998, să particip la o demonstraţie de aprovizionare în zbor a unor avioane de vînătoare Phantom. Am provocat reacţii şi din ţară. Astfel, în ziarul Los Angeles Times din 10 mai 1999, a apărut un articol scris de Adrian Năstase, pe vremea aceea vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, articol care părea a exprima punctul de vedere al României despre situaţia de la ora aceea din Kosovo („Perspectives on Kosovo. The view from Romania“). Citez: „Bombing by NATO, an alliance in which we have so much faith, ensures wrong results while abandoning fundamental precepts. […] NATO appears to have changed into an organization prone to use bombs in lieu of diplomats“ („Prin bombardamentele efectuate de NATO, o alianţă în care avem atît de multă încredere, se vor obţine rezultate nedorite, întrucît se abandonează precepte fundamentale. […] NATO s-a schimbat într-o organizaţie care foloseşte bombe în loc de diplomaţi“). Am fost întrebat despre acest articol, care a produs stupefacţie în comunitatea românească. Am răspuns că Năstase este vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor şi că el reprezintă opoziţia, adică Partidul Social-Democrat, al cărui lider este Ion Iliescu. Este simptomatică în acest context declaraţia făcută de Dmitri Rogozin, la vremea aceea preşedinte al Comisiei de Politică Externă din Duma de Stat (preluată de Ziua din 31 mai 2001): „NATO nu aduce bunăstare, ci tancuri şi tunuri“. În America nu am avut o viaţă uşoară, trebuind să mă lupt cu prejudecăţi sau cu informaţii distorsionate greu de imaginat. În 9 octombrie 1999 am fost invitat de departamentul de Ştiinţe Umaniste şi Sociale al UCLA la simpozionul intitulat Genocidele din secolul al XX-lea: confruntaţi cu faţa diavolului, la care s-au prezentat genocidul armean, Holocaustul, genocidul din Rwanda şi genocidul din Bosnia-Herţegovina. La întrebarea mea de ce nu s-a menţionat genocidul comunist, autor a milioane de victime, mi s-a replicat că eu nu ştiu conţinutul noţiunii de genocid, care cuprinde purificarea populaţională pe motive etnice, religioase, culturale sau economice, în timp ce comunismul a avut o conotaţie exclusiv politică. Am răspuns dînd ca exemplu Republica Moldova, de unde, între 1940 şi 1953 (anul morţii lui Stalin), au fost deportaţi dincolo de Cercul Polar de Nord aproape 1,5 milioane de oameni, dintre care, după 1953, s-au întors mai puţin de 10%. Mi s-a răspuns textual că dau date false. După cîteva zile, am primit un telefon de la o participantă, care atesta spusele mele printr-un film despre genocidul făcut de Stalin cu populaţia armeană. Situaţia nu este simplă. La terminarea simpozionului am primit invitaţia pentru o nouă conferinţă Reinventing Marxism, ţinută de Howard Sherman, profesor emerit la Universitatea din Riverside, California. În bibliografie, Manifestul Partidului Comunist de Marx şi Engels. Iată unde poate duce lipsa informaţiilor de la faţa locului!

S-au împlinit, la începutul acestui an, 10 ani de la intrarea României în Uniunea Europeană, principalul obiectiv al clasei politice de la noi. Dar ținînd cont de faptul că încă există două state românești, la aproape trei decenii de la căderea Cortinei de Fier, credeți că unirea cu Republica Moldova este cel mai important proiect de țară în acest moment? Cum vedeți desfășurîndu-se procesul de reunificare a țării?

Cu armata a 14-a în coastă, cu o mass-media aservită intereselor Rusiei, este greu pentru populaţia Moldovei să iasă din sfera de influenţă a Moscovei. Eu am verificat lucrul acesta pe viu. În seara de 26 august 1991, citeam o carte cînd am auzit, la buletinul de ştiri de la miezul nopţii, că a doua zi, pe 27 august, Parlamentul RSS Moldoveneşti va supune la vot declaraţia de independenţă faţă de URSS. Am sărit ca ars şi i-am spus nevesti-mi, care citea lîngă mine: „Ce declaraţie de independenţă, cînd au fost ei independenţi? Ei sînt români. Am de la tata un album cu fotografii de la eliberarea Basarabiei. După fiecare etapă rămînea în urmă cîte un cimitir cu ostaşi români, care-şi dăduseră viaţa“. Nevastă-mea îmi replică: „Te dai mare aici lîngă mine. De ce nu te duci să le spui acolo ce îmi spui tu mie?“. Şi atunci m-am sculat şi am pornit cu maşina în crucea nopţii. Am ajuns la Chişinău după o suită de peripeții, dar, ajutat de Dumnezeu, am reuşit să spun în Parlament că Moldova este una singură de la Nistru la Carpaţi şi face parte din trupul României. Vacarm mare. S-a votat independenţa, iar în afara Parlamentului, în Piaţa „Ştefan cel Mare“, la cuvîntul „unire“ erau aplauze slabe. Prima condiţie a reunificării este o Românie prosperă, serioasă, cu o infrastructură dezvoltată, care să-i atragă pe basarabeni. E ca la fenomenul de osmoză care are un circuit unidirecţional: de la soluţia diluată spre soluţia concentrată. Deocamdată, constatăm că nu sînt coapte condiţiile unirii.

Sînteți redactor coordonator al revistei Memoria, care va împlini foarte curînd 100 de numere de apariție neîntreruptă, din 1990 încoace. Cred că este mai mult decît o „revistă a gîndirii arestate“, este o instituție a verticalității românilor și o adevărată carte de istorie contemporană. Cum este posibilă existența acestei publicații în condițiile nepăsării autorităților?

Revista Memoria dăinuie de peste 25 de ani datorită eforturilor financiare excepţionale făcute de doi sponsori români din străinătate, care îşi doresc în continuare anonimatul. În 26 sau 27 decembrie 1989, am fost obligat să-i amputez o parte din membrul inferior unui poet din Braşov, Adrian Hamza. Ceauşescu fusese executat, limbile începuseră să se dezlege. Mi-a povestit că fusese deţinut politic şi toate chinurile la care fusese supus. M-am îngrozit. Auzeam pentru prima dată aceste grozăvii. După puţin timp, m-am întîlnit cu Banu Rădulescu şi am convenit că ceea ce se întîmplase în închisorile comuniste trebuie adus la cunoştinţa opiniei publice. Am fost membru fondator al Fundaţiei şi al revistei Memoria. În februarie 1995, Banu Rădulescu m-a solicitat să prezint la Muzeul Ţăranului Român o cuvîntare cu titlul 6 martie 1945 – ziua gîndirii arestate la români. Iniţial l-am refuzat, fiindcă aveam din ce în ce mai mult impresia că trăim din nou vorbele lui Ioan Botezătorul, „vox clamantis in deserto“ („glasul celui care strigă în pustiu“), deci la ce bun o nouă conferinţă, cînd conducătorii României sînt surzi şi opaci la orice vorbă care nu le convine?! Într-una din zilele sfîrşitului de februarie 1995, pe la 12 noaptea, văd o nouă emisiune din Memorialul durerii, realizat de Lucia Hossu-Longin, privind soarta elevilor din ultima clasă de la Liceul „Radu Negru“ din Făgăraş, care s-au hotărît să plece la partizani. Cineva a trădat şi toţi elevii au fost ciuruiţi, după care trupurile lor au fost tîrîte demonstrativ prin sate, legate de căruţe. Lucia Hossu vorbeşte cu sora unuia dintre cei ucişi, Andrei Haşu, acuma femeie bătrînă, care îi povesteşte: „L-au dus pe Andrei al nostru la Făgăraş, la casa rece. Cîteva zile l-am rugat pe miliţianul care-l păzea să mă lase să-l grijesc, da’ nu mi-a dat voie, deşi Andrei era mort. Dar vedeţi, doamnă, românii nu sînt oameni, fiindcă se vînd“. Declaraţia bătrînei m-a cutremurat şi m-am aşezat la masă, unde am scris: „6 martie 1945 – ziua demnităţii arestate la români“. Am echivalat acest nou titlu cu supravieţuirea prin pierderea bărbăţiei. Dorinţa de supravieţuire a celor mai mulţi români, dorinţă justificată, a făcut loc compromisului manifestat cel mai frecvent prin tăcerea în faţa nedreptăţii. În comunism, dezinteresul pentru ceea ce li se întîmpla altora ne-a înstrăinat unii de alții, deschizînd larg porţile delaţiunii, instituţionalizate încă din şcoală ca un act patriotic. Spuneam atunci că a considera că vina pentru toate ororile întîmplate după 1945 o poartă doar sovieticii sau evreii, ungurii şi ţiganii este tot atît de incomplet ca şi afirmaţia că toate relele din România de astăzi se datorează maşinaţiunilor externe. Să fim odată bărbaţi şi să ne asumăm responsabilitatea istoriei pe care am trăit-o aşa, fiindcă nu am avut curajul şi priceperea să o trăim altfel.

În 2015, pentru prima dată în ultimii aproape 70 de ani, s-a sărbătorit oficial ziua de 10 mai ca Zi Națională a Regalității. Sînt tot mai multe voci în societatea românească pentru revenirea la monarhie. Există chiar o acțiune în Justiție care susține că schimbarea prin forță a formei de stat la 30 decembrie 1947 a fost ilegală. Ce șanse sînt ca România să redevină regat?

Monarhia constituțională care a funcţionat în România pînă la 30 decembrie 1947 era forma de stat în care Regele veghea la o strictă separare între puterile legislativă (Parlamentul), executivă (Guvernul) şi judecătorească (întregul corp de magistraţi). Regele fiind deasupra intereselor de partid, acţiona astfel ca nici una dintre aceste puteri să nu încalce Constituţia (acţiune denumită trias politica). Vă rog să comparaţi monarhia constituțională cu situația actuală, în care un preşedinte al Curţii Constituţionale compromite întreaga structură pe care o conduce prin atitudinea lui partizană în favoarea partidului care se află la putere. Independenţa reală a Regelui i-a deranjat dintotdeauna pe comunişti şi, de 27 de ani, pe postcomunişti. Furia lui Ion Iliescu din anii ’90 a influenţat decisiv orice informaţie legată de regalitate, a continuat mistificările grosolane despre cele 30 de vagoane cu care Regele Mihai ar fi plecat din ţară. Subtextul era acoperirea jafului instituţionalizat prin Sovromuri practicat de sovietici. O altă mistificare priveşte ziua de 10 mai, zi a Independenţei şi Regalităţii pentru români. Ea trebuia să dispară din memoria românilor. Astfel, în albumul România – istoria în documente, editat în 1992 de un colectiv din care a făcut parte şi Ioan Scurtu, se prezintă doar stenograma din 9/21 mai 1877 în care Adunarea Deputaţilor a votat independenţa ţării, dar nu şi actul semnat a doua zi, în 10/22 mai, de către Principele Carol, care consfinţea această independenţă în calitatea lui de şef al Statului. În lucrarea dedicată Memoriilor Regelui Carol I, apărută în 1994 la Editura Machiavelli, ziua de 10 mai este transformată în 22 mai. În perioada în care am fost Consul General al României la Los Angeles, am primit prin curier de la Ministerul Afacerilor Externe cartea A History of Romania, editată de Centrul de Studii Române de la Iaşi de un colectiv din care făceau parte, alături de Ioan Scurtu, printre alţii, Florin Constantiniu, Ioan Aurel Pop şi Larry L. Watts. Citez din pagina biografică a lui Carol I: „A fost adus în România de Ion C. Brătianu şi proclamat prinţ în 22 mai 1866. […] Decizia de independenţă a fost ratificată de Carol I la data de 22 mai 1877. […] În 22 mai 1881 România a fost proclamată Regat şi Carol I a fost încoronat ca primul Rege al României“. În josul paginii se menţionează cu perfidie că Regele a murit la 27 septembrie/10 octombrie 1914, fiindcă acum cele două cifre nu mai aveau semnificaţie! Deci în loc de 10/22 mai, am asistat la o suită de încercări puerile de a scoate din istoria recentă data de 10 mai. Cred că principala semnificaţie a acestei zile de primăvară trebuie să fie sărbătorirea Independenţei de Stat a României. 27 de ţări îşi serbează chiar Ziua Naţională cu ocazia Zilei Independenţei, printre care Statele Unite ale Americii, Argentina, Brazilia, Chile, Filipine, Finlanda, Indonezia, Letonia, Lituania, Peru, Polonia, Uruguay. În ceea ce priveşte revenirea la monarhia constituţională în România, consider că trebuie pornit de la suita de ilegalităţi ale trioului Gheorghiu Dej-Petru Groza-Mihail Sadoveanu, care au patronat abdicarea cu forţa a Regelui şi instaurarea Republicii printr-un act profund neconstituţional şi ilegitim. Procesul pe care-l declanşăm are ca scop lămurirea românilor asupra modului samavolnic cu care s-a acţionat, în dispreţul legii, pentru a se instaura regimul comunist în România, din care noi încă nu am ieşit. Iată un exemplu elocvent pentru această ultimă afirmaţie: constatînd în anul 2015 existenţa în Parcul Carol din Bucureşti a busturilor lui Alexandru Sahia, scrib al ideologiei comuniste, şi al lui Theodor Neculuţă, poet proletcultist, am înaintat un memoriu către Ministerul Culturii pentru demontarea lor. Răspusul primit pe 29 septembrie 2015 sub semnătura lui Constantin Stere, director general adjunct la Direcţia Generală Juridică şi Patrimoniu Cultural, este deconcertant: Comisia Naţională pentru Monumente de For Public a respins în unanimitate cererea mea, întrucît meritele literare ale celor două personalităţi nu sînt de ignorat, iar opera lor nu intră sub incidenţa prevederilor legii nr. 217/2015 (lege care condamnă doar fascismul şi mişcarea legionară, dar nu şi comunismul).

În școală, ar trebui să se țină seamă de calitatea profesorilor şi de calitatea manualelor

Cu o activitate de cîteva decenii la catedră, ați susținut întotdeauna rolul foarte important al educației în dezvoltarea societății românești. Cum vedeți că se petrec lucrurile astăzi în acest domeniu? Sînteți optimist?

Pornesc răspunsul la întrebarea dvs. avînd în faţa ochilor o fotografie de grup făcută cu colegii din clasa a XI-a de la Liceul „Spiru Haret“ (pe atunci Liceul de Băieți nr. 9) din Bucureşti. Pe unul din ziduri, la intrarea în liceu, este o lozincă aparţinîndu-i lui Lenin: „Școala în afară de viaţă şi politică este o minciună şi o ipocrizie“. Îndemnul din această lozincă a fost pus în practica educațională cu vîrf și îndesat, așa încît politica a fost folosită în şcoli şi înainte, şi după 1989, iar cei mai vizaţi au fost profesorii de limba română şi cei de istorie, care trebuiau să aplice politica partidului. Dacă ar fi să mă dau pe mine ca exemplu, iată ce pot să povestesc: noi sîntem patru fraţi, eu fiind cel mai mic. Fratele cel mare a vrut să continue meseria tatălui, dar a fost respins la intrare, avînd dosar de fiu de medic militar, dar care avea şi cabinet de consultaţii acasă. A fost admis la medicina veterinară. Sora mea a dat examen de intrare la Arhitectură, dar la desenul după natură i s-a schimbat nota 10 în 4 şi a fost admisă doar la Facultatea de Exploatare şi Industrializare a Lemnului. Alt frate a dat examen la Facultatea de Medicină Veterinară, dar nu a fost primit în anul I decît la Zootehnie. Eu m-am prezentat la examenul de admitere la Facultatea de Medicină în 1953, anul Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor, care a avut loc la Bucureşti. După ce am dat actele, secretara mi-a spus că au primit ordin de la Ministerul Educaţiei ca absolvenţii de liceu cu diplomă de merit să fie admişi fără examen. Schimbarea de optică de care am beneficiat s-a datorat prezenţei marelui număr de străini la Festival, care trebuiau să vadă o faţă umană a comunismului. Însă roata s-a întors la terminarea facultăţii, cu ocazia examenului de stat. Am terminat cei şase ani de studiu cu media generală 10, la examenul de stat am luat nota 10, la disciplinele cu profil medical, iar la socialism ştiinţific examinatorul (conf. Grigore Popescu) mi-a cerut notiţele după care voiam să vorbesc şi mi-a dat 8,50. Anul următor, l-am întîlnit la mare şi mi-a spus că, fiind fiu de doctor, nu puteam să fiu primul pe ţară. În 1962 am dat examen de secundariat pentru specialităţile chirurgicale şi am obţinut note maxime la chirurgie, scris şi oral, iar la nota socială mi s-a dat 17 (notele erau de la 1-20), fiindcă nu eram membru de partid şi a trebuit să lucrez ani buni prin policlinici, adică să nu operez, tocmai cînd eram în floarea vîrstei, la potențialul maxim.

Se pune problema (şi aşa m-au forfecat şi copiii mei): de ce nu am protestat. Păi să dau numai două exemple din liceu. La istorie mi se dă la teză: „Despre originile poporului român“. Eu fac o teză foarte documentată. Cînd vine cu tezele, profesoara mă cheamă şi mă întreabă de unde am avut datele. Eu i-am răspuns că din cartea de istorie a lui Constantin C. Giurescu. Profesoara s-a făcut foc, mi-a spus că este o carte interzisă şi că risc să-mi văd părinţii în puşcărie. La limba română ni se dă subiectul: „Lupta pentru pace în poezia actuală“. Eu mă cam aşteptam la subiectul ăsta, aşa că am învăţat pe dinafară un material cu acelaşi titlu apărut în revista Studii şi cercetări literare. După mai multe pagini de elogii aduse ideologiei comuniste, am terminat ultimul rînd din teză cu etc.etc. Profesorul mi-a dat notă maximă şi mi-a spus să mă duc acasă şi să o pun pe foc.

Fiindcă tot se vorbeşte despre reforma învăţămîntului, eu aş pune astfel problema: ce putem face şi cine ar trebui să scoată politica din şcoli? Ar fi două lucruri unde să se umble: la calitatea profesorilor şi la calitatea manualelor. Profesorii (inclusiv directorii instituţiilor de învăţămînt) ar trebui numiţi şi promovaţi pe criterii exclusiv profesionale, care să ateste valoarea lor. Profesorul Palade (premiant Nobel), pe care l-am vizitat la San Diego, mi-a spus că atît de mare era grija pentru calitatea profesorilor, încît în anii ’30, cînd s-a pus problema înfiinţării unei catedre de biochimie la Facultatea de Medicină din Bucureşti, în lipsa unui român de valoare a fost adus profesorul Boivin din Franţa. Nu este admisibil să avem profesori sau directori care la examenul de promovare, în ciuda unor note sub cele de trecere, să rămînă pe post! Calitatea profesorilor este cea care dă valoarea unei generaţii de elevi. „Cum arată astăzi şcoala va arăta mîine ţara“, spunea Spiru Haret. Rolul inspectorilor şcolari ar trebui să fie unul decisiv. Ei trebuie să evalueze periodic la faţa locului calităţile profesionale şi pedagogice ale profesorului, astfel încît elevul care a absolvit o materie să aibă cunoştinţele de bază ale respectivului obiect de studiu. Calitatea manualelor trebuie să îndeplinească două condiţii de bază: să conţină informaţia necesară conform programei analitice şi să o prezinte într-un mod cît mai accesibil pentru a fi însuşită. Competiţia dintre autorii de manuale va fi stimulată de profesori, care trebuie să folosească şi să recomande manualele cele mai apropiate sistemului lor de predare. Toate acestea cer din partea profesorilor un efort continuu, respect şi dragoste pentru meseria de profesor şi pentru elevi. M-aţi întrebat dacă sînt optimist. Într-una dintre lungile mele discuţii cu profesorul Palade, regretatul savant mi-a spus că a studiat genomul poporului român, popor care seamănă cu pasărea Phoenix, adică are capacitatea de a renaşte din propria cenuşă. La reţinerile mele, mi-a replicat să lăsăm cît mai mulţi tineri să plece afară din ţară. Cu cei ce se vor întoarce se va crea noua Românie serioasă şi responsabilă. Privind deci lucrurile prin mintea lui Palade, vă pot răspunde: da, sînt optimist cu privire la viitorul ţării mele.

Interviu realizat de  Florin HĂLĂLĂU