Comunism, teorie şi responsabilitate

Două decenii de la consumarea unui eveniment fondator par o perioadă lungă. Nu-i, totuşi, nevoie să apelăm la istoria mentalităţilor pentru a constata că nu-i aşa. Raportarea noastră la comunism continuă să fie, în general, una afectivă. Iar afectul are puterea de a anula faptele sau, cel puţin, de a le semnifica uneori aberant. La două decenii de la căderea comunismului, există două surse ale semnificaţiilor comunismului românesc. Una este cea a experienţelor directe, nefericite, dramatice şi tragice (în cea mai mare parte), respectiv fericite (o minoritate astăzi încă destul de vocală). Alta este dată de un travaliu teoretic, el însuşi învestit cu sensibilitate, dar care-şi arogă o responsabilitate superioară. Este vorba despre discursul intelectual. Pentru a avea o istorie a comunismului – cum este cea a lui François Furet, de pildă – e nevoie de o distanţă pe care nu doar trecerea timpului o conferă, ci şi caracterul celui care scrie pentru a nara sau a teoretiza. Noi sîntem, fiecare dintre noi, nu doar intelecte în acţiune, nu doar raţiuni în acţiune, ci şi (foarte adesea, vai) sensibilităţi în acţiune. În situaţia unui discurs memorial, sinceritatea (sau reuşita tehnicii sincerităţii) e o virtute, pentru că scopul acestui discurs este […]