Comunismul rezidual

Ne-am iluzionat multi dintre noi, incepind din decembrie 1989, ca toate atrocitatile, tot absurdul si toata mizeria umana, scoase la iveala in cinci decenii de regim comunist, vor fi dezvaluite si, odata cunoscute, ne vom putea scutura de zgura adunata pentru a merge mai departe, cumva renascuti prin sacrificiul unor oameni tineri. Ne-am iluzionat apoi, in 1996, dupa aproape sapte ani de tranzitie confuza, ce semana, adesea, cu reintoarcerea intr-o alta „tranzitie“, aceea tragica din anii ’50, ca normalitatea este totusi posibila, ca schimbarea lumii depinde de noi, uitind de multe ori ca pentru a schimba lumea e nevoie sa ne schimbam, in primul rind, noi insine. Dupa alegerile din 2004, capacitatea noastra de autoiluzionare, desi serios afectata de esecurile anterioare, a reinceput, timid, sa functioneze, in pofida tuturor reziduurilor de trecut care ne-au impiedicat si ne impiedica, inca, sa vedem limpede realitatea din jurul nostru. Imi aduc foarte bine aminte cum, in 1990, aproape simultan cu protestele vehemente ale societatii civile impotriva comunismului si a Securitatii comuniste, au inceput sa circule, tot mai insistent, afirmatii de genul „nu puteam incrimina patru milioane de comunisti“ sau „din patru romani, trei erau informatori sau colaborau, intr-un fel sau altul, cu Securitatea“. […]