Concursul de eseuri despre cultura şi civilizaţia poloneză

Era august. Rătăceam pe ulicioarele din Drohobici, printre punctele cardinale pictate de nuvelele lui Schulz: Prăvăliile de scorţişoară, Piaţa Ratuşei, Uliţa Stryjska, cea a Crocodililor la fel de searbădă ca odinioară, şcoala, clasele unde le spunea poveşti învăţăceilor săi, Catedrala către care îi venea să-şi facă semnul crucii cînd trecea pe alături. Mi-l imaginam păşind agale pe şleahuri prăfoase şi împînzite de bălării, visînd Casa în care să se simtă bine: şi-l amintea cineva desenînd copilăreşte, în aer, semnul Casei, înainte de a întreprinde ceva. Îşi reconstruia, necontenit, „căminul“ prin acest mic semn ocult: „precum creşa din Bethleem, căminul omenesc devine sîmburele, nucleul în jurul căruia spaţiul se comprimă, se densifică prin prezenţa tuturor demonilor şi tuturor spiritelor, din cele înalte sau cele mai joase sfere“. Demoni nesupuşi formulelor magice l-au condamnat fără drept de apel. Anume el, pe care libertatea şi securitatea individului îl obsedau, a devenit monedă de schimb în relaţiile dubioase ale unor tipi învestiţi cu putere de decizie infinită, în regimuri în care viaţa unui artist de geniu nu valora nimic, nu conta mai mult decît o frunză în vînt…   Angrenajul maşinii totalitare (mai întîi, în 1940, staliniste, ulterior hitleriste) îl deprima la culme: aflînd […]