Condamnati la singularitati providentiale

Extrem de putine filme romanesti – sau poate nici unul – si-au creat cu anticipatie o asemenea faima ideala, luni de zile inaintea premierei, ca Moartea domnului Lazarescu de Cristi Puiu. Poate fiindca zvonul vine in golul fioros al productiilor prezentate in ultimul an si un trimestru (de la Niki Ardelean, colonel in rezerva al lui Lucian Pintilie incoace) si la o distanta dubla de cind n-am mai vazut nici un lungmetraj la nivelul asteptat din partea noii generatii. Parca am fi in anii ’50 cind, dupa pustiul stalinismului pur si dur, La moara cu noroc al lui Victor Iliu mi-a impus compensatoriu, in 1957, titlul exaltat al unei avancronici din Scinteia tineretului (prima nu in intregime inavuabila din „uceniciile obscure“): In ajunul marii premiere. Ipoteza autosugestiei s-ar sustine si prin faptul ca, in noul pustiu, „pixeli“ dintre cei mai exponentiali au simtit saptaminile trecute nevoia sa se autoincurajeze, sa recupereze urgent ceva speranta, acordind prin inductie fortata trei si chiar patru stele, in jocul nostru cu cotatii bilunare, filmului Sistemul nervos de Mircea Daneliuc. Totusi, fara sa fi vazut inca Moartea domnului Lazarescu, cred ca acum e vorba de altceva. Ceva fara legatura cu autosugestionarile locale si momentane. Incit […]