Un simplu pulover din lînă capătă putere de viață și de moarte asupra celui care-l poartă. Mai mult, tot de el se leagă declanșarea primelor forțe magice ale unui copil. Într-o lume în care adevărata magie, adică puterea nelimitată a părinților și bunicilor, dispare sub acțiunea unor entități malefice, el, copilul, trebuie să recurgă la gîndirea magică pentru a pune lucrurile în ordine.
Trebuie să o controlezi cu multă atenție, pentru că simplele imagini proiectate sau temerile se pot materializa: înțepătura unei albine va deveni instantaneu un glonț care-ți perforează pieptul, dar aceeași gîndire magică poate transforma ceaiul amar, din ierburi, într-o licoare parfumată.
Copiii din povestirile lui Norman Manea sînt spirite rătăcite într-un spațiu intermediar: ei au descoperit simultan că lumea e un loc abominabil, populat de slujbași ai Răului, dar și că pot descătușa, cu simpla putere a imaginației, forțe pe care un copil normal nu le va poseda niciodată. Copiii din povestirile lui Norman Manea sînt copiii plecați în cruciadă, pentru că au aceeași încredere în puterea fantasmelor. Sînt naratorii lui Bruno Schulz, care descoperă fauni în grădina din spatele casei, sînt copiii din Povestea unei vieți, a lui Aharon Appelfeld, care mărșăluiesc spre trenurile morții cîntînd. Întorși, cei care se mai întorc, în lumea „normală“, nu vor mai putea avea niciodată încredere în normalitatea ei și, mai mult, nu vor mai avea încredere în limba adulților, cea care a putut da formă ordinelor de îmbarcare în vagoane. De aici, gîndirea mitică va deveni o formă secundă de existență, pentru că ea va continua să-și manifeste fecunditatea. Așa, Madagascar va deveni copacul din care rupi grenade, marțipanul un animal prelung, cu trei picioare, iar minciunelele – șopîrle verzui, cu limba otrăvitoare. Lumea secundă pe care o construiește gîndirea magică e atît refugiu, cît și exil: Lacan credea că inconștientul e structurat asemeni limbajului – or, acești copii nu mai au deloc încredere în limbaj, ci doar în cuvinte, pentru că pot semnifica tot ce-și doresc ei. Gîndirea mitică a apărut la ei pentru a justifica absurdul unei lumi out of joints, dar justificările ei au construit o nouă lume: lumea lor interioară este teritoriul oricăror posibilități, pentru că ei au fost și au văzut ceea ce nimeni nu ar trebui să vadă, drept care au părăsit universul părinților lor. Copiii povestirilor lui Norman Manea sînt ectoplasme, sînt strigoi ce repetă la infinit actele ispășitoare, în locul unei lumi ce-și vede mai departe de atrocitățile pe care le comite: undeva, într-o Transnistrie încremenită în timp, un copil tremură și acum de groază că simpla lui dorință de supraviețuire a răpit viața unui alt copil, tot așa cum o Europă mai tăcută ar putea asculta plînsul tuturor inocenților pe care istoria ei i-a sacrificat.