De ce ar fi interesat cititorul zilelor noastre, atît de tributar tentațiilor prezentului, de o carte de memorii de la sfîrșitul secolului al XIX-lea? Este experiența individuală rememorată capabilă să trezească în cititor ceva mai mult decît o curiozitate superficială? Aceste întrebări par oarecum banale, dar au și ele importanța lor, pentru că funcționează ca o intrigă plasată în afara narațiunii propriu-zise.
Exploratorii
Cartea lui Dimitrie Ghika-Comănești, O espediție română în Africa, e mai mult decît o narațiune memorialistică. Cititorul are acces în primul rînd la o serie de aspecte ce țin de mentalitatea unei epoci de mult apuse. Prefața lui Mircea Anghelescu se dovedește utilă pentru conturarea orizontului de așteptare al cititorului de astăzi. El nu uită să precizeze care erau valorile și standardele de recunoaștere socială ale acelor vremuri: „expediția urmărea în primul rînd un scop sportiv, acela de a da ocazia celor doi călători, Dimitrie Ghika-Comănești și fiul său Nicolae, să vîneze în Africa cele mai mari și mai periculoase animale sălbatice și să-și cîștige, astfel, o reputație europeană cu trofee cu care s-ar fi mîndrit orice explorator de pe glob“. Mircea Anghelescu amintește și cel de-al doilea motiv al expediției, acela de a face diverse observații geografice, hidrografice, meteorologice, botanice asupra acelei părți a lumii cunoscute prea puțin la acea vreme.
Dimitrie Ghika-Comănești precizează că scrierea acestei cărți a pornit din dorința de a vedea publicată, în limba română, o relatare detaliată a respectivei expediții. Mai trebuie precizat că fiul său a publicat, în limba franceză, o carte pe aceeași temă. Cinq mois pays des Somalis (Geneva, 1898) s-a bucurat de o largă circulație în epocă. Ediția de față a Espediției române în Africa include și primul capitol al cărții scrise de Nicolae D. Ghika-Comănești.
Africa, dincolo de vălul negru
Autorul acestei lucrări memorialistice pornește de la constatarea că Africa exercită o atracție deosebită din punct de vedere comercial, dar și dintr-acela dictat de dorința naturală a omului de a-și extinde orizontul cunoașterii. Ghika-Comănești aduce argumente istorice pentru a explica de ce o mare parte din Africa le rămăsese necunoscută exploratorilor și cercetătorilor europeni: „Pe cînd partea Africei situată pe cursul de jos al Nilului fu odată sediul uneia din cele mai mărețe civilizații, pe cînd în toate țările Africei de Nord situate de-a lungul Mediteranei o civilizație gonea și înlocuia pe alta în curs de secoli, pe cînd și Europa, în timpul și prin efectul cruciadelor, amalgamizîndu-și cultura ei proprie cu cea a Orientului, devenise astfel sediul celei mai puternice civilizații; în tot acest interval, partea cea mai mare a Africei, situată în sudul acestor țări de pe lîngă Mediterana, rămase sute de ani ascunsă ca după un văl negru care o izola de omenirea civilizată”.
Memorialistul îi trece în revistă pe toți acei exploratori care s-au aventurat în expediții similare și care au contribuit la o mai bună cunoaștere a acelor locuri. Unii dintre ei au plătit cu viața pentru visurile lor prea îndrăznețe, pentru posibilitățile lor concrete. De asemenea, sînt dedicate multe pagini pregătirilor acestei călătorii riscante. Din relatările sale, se vede că autorul e preocupat de mai multe aspecte decît acelea pe care le discută în detaliu. Cartea sa e aproape un roman de aventuri, conține multe dintre ingredientele „jurnalelor de bord“, foarte în vogă în acele vremuri și nu numai. Poate și din acest motiv cămilele – principalele mijloace de locomoție – mai sînt numite și corăbiile deșertului. De fiecare dată cînd are ocazia, presară, în narațiunea lui memorialistică, informații și analize utile unei abordări științifice ulterioare. El nu face propriu-zis știință, se oprește doar la consemnarea unor realități de natură geografică, istorică, athitectonică, combinînd propriile observații cu ceea ce reușise să rețină din documentarea pe care a efectuat-o înaintea plecării în călătorie. Așadar, face însemnări referitoare la Canalul de Suez, la Munții Ataka, Marea Roșie, Peninsula Sinai, la Muntele Serbal.
Peripeții în Țara Aroamelor
Prezintă informații oarecum sistematizate despre somalezi, de la începuturile lor – de pe vremea cînd erau cunoscuți drept locuitori ai Țării Aroamelor – și pînă în prezentul rememorării. Cititorului nu are cum să-i scape unele detalii despre obiceiurile lor culinare – atît de diferite de cele ale europenilor, despre cum bărbații își cumpărau femeile de la părinții acestora, plătind un preț numit jeard, sau despre importanța pe care o avea religia mahomedană în viața „socială“ și de familie a somalezilor. Foarte atent la tot ceea ce se întîmplă în jurul său, Dimitrile Ghika-Comănești notează că: „Femeile și fetele au umărul și brațul drept dezvelite, iar restul trupului pînă la călcîie învelit într-o tunică de bumbac, compusă din două părți. […]. Mai toate au nasul și buzele groase. Mersul lor însă e elastic și talia bine prinsă se leagănă pe extremitățile fine, ceea ce le dă, de departe mai ales, o aparență grațioasă. Ele nu-și învelesc obrazul. Cînd întîlneam caravanele lor, femeile măritate mai tinere s-ascundeau în dosul cămilelor, iar fetele le vedeam totdeauna pășind cu nasul ridicat în sus, cu ochii țintiți spre horizont și afectînd a nu se uita la noi“.
Nu lipsesc nici însemnările referitoare la politicile unor regiuni. Autorul exploatează diferențele dintre civilizații, dintre culturi și dintre mentalități. Viziunea lui este aceea a unui european care pătrunde într-o lume ciudată căreia – în ciuda faptului că se dovedește destul de informat în legătură cu aceasta – îi scapă tocmai sensurile și adevărurile.
Relatările despre vînătoare – acest sport al iscusinței – fac obiectul a numeroase pagini din carte. Nici în astfel de situații autorul nu pierde ocazia de a le oferi cititorilor săi numeroase informații despre diversele specii de animale întîlnite. Nu lipsesc, firește, nici tacticile vînătorești la care recurg cei doi exploratori, nici unele particularități de comportament ale animalelor ce urmează a fi vînate: „Modul de a vîna gazelele și antilopele e obicinuit următorul: vînătorul, cînd a descoperit vînatul începe a fi neliniștit, descalică, ia carabina din mîna șincarului și, furișîndu-se pe după ridicăturile de pămînt, de-a lungul unei rupturi sau după tufe, uneori tîrîndu-se pe pămînt și ascunzîndu-și capul cu o creangă tufoasă ce o ține înaintea obrazului, parvine, după multă trudă, la o distanță de vreo 200 de metri. Aceste animale, ca obicinuit orice alt vînat, nu se sperie atît de vederea omului, cît de mirosul acestuia. […] sentimentul curiozității, care e foarte dezvoltat la aceste animale, le face a sta liniștite cîteva secunde, chiar cînd au văzut pe vînător ridicîndu-se după vreo tufă și ochind cu carabina“.
Întoarcerea acasă
Expediția implică și diferite obstacole, unele situații critice ivite în acest teatru al vînătorii în care scenele se succed cu rapiditate, iar cei doi sînt obligați să ia decizii rapide și eficiente pentru a-și salva viața. Sînt descrise cu lux de amănunte aventurile prilejuite de uciderea rinocerilor, a elefanților și a leilor. Autorul are știința gradației narative, știe cum să pregătească punerea în pagină a unor evenimente dramatice. Acestea sînt numeroase, ele constituie partea cea mai vie și mai dinamică a cărții. Interesul pentru lucrarea de față e amplificat și de Anexele științifice de la sfîrșit, dar și de capitolul Observații politice și istorice asupra somalilor în contact cu alte popoare.
Fără îndoială, lucrarea seduce și prin unele inserții de natură emoțională. Într-o astfel de călătorie, presărată cu diferite primejdii și întîmplări mai puțin plăcute, se leagă prietenii, se construiește o lume radical diferită de cea pe care cei doi o părăsiseră pentru patru luni și jumătate. Oricît ar fi de incitantă și de fascinantă călătoria prin meleaguri necunoscute, întoarcerea acasă nu are cum să nu-i emoționeze pe exploratori: „Numai aceia care au trăit mult timp prin pustietăți și între sălbatici își pot da bine seama de sentimentele cari ne agitau în acest moment. Numai atunci am înțeles și noi pe deplin ce fericire trebuie să fi resimțit călătorii cei mari cari, după ani de absență, aveau norocul de a revedea iarăși familia și patria lor”. Timpul se dilată, are propriul său comportament și-i construiește individului o altă percepție asupra realității. Din acest motiv, o carte de acest fel nu are cum să nu intereseze și să nu-i seducă pe cei aflați la distanță de acel prezent al rememorării. Fiind părtași la experiența altora, cititorii au parte de propria lor aventură în corăbiile deșertului.