CORESPONDENŢĂ DE LA PARIS. „Le jour d’après“: ziua de după oroare

În această dimineaţă de 10 ianuarie, Franţa s-a trezit sub un cer înnorat, încercînd să-şi regăsească respiraţia normală după ce, pe toată durata de zilei de vineri, şi-a reţinut suflul suspendat de cele două luări de ostateci de la Dammartin-en-Goëlle şi de la Porte de Vincenne. Mobilizarea forţelor de poliţie şi jandarmerie, prezenţa trupelor speciale, acţiunea pregătită cu minuţie, deşi timpul părea atît de lung, apariţia preşedintelui Hollande traversînd pe jos de la Palatul Elysée pînă la Place Beauveau, sediul Internelor, comentariile jurnaliştilor, ştirile care se încrucişau, se confirmau ca să se infirme cîteva zeci de minute mai tîrziu, toate s-au succedat ca într-un scenariu neverosimil, ca un fior în faţa incredibilului sentiment că toate se petrec ca şi cum ar fi acasă la tine şi nu în altă parte, că oroarea începută cu o zi înainte continuă într-o formă tot atît de gravă. Că, încă o dată, vieţile unor oameni inocenţi, ale ostatecilor, sînt suspendate de cursul tragic al unor evenimente pe care nimeni nu le mai poate controla. Nici măcar forţele speciale, nici măcar teroriştii şi nici măcar hazardul despre care nici despre el nu se mai ştie de partea cui a ales să fie de data aceasta. […]