Corporalitatea timpului într-un timp al corporalităţii

Într-o lume în care timpul curge iremediabil şi în care „nimic nu aduce alinarea, pentru că totul este fără întoarcere“, în care „chiar şi despărţirile forţate sînt trăite ca nişte părăsiri“, naratoarea romanului Portretul al lui Pierre Assouline, însăşi baroana Betty de Rothschield, pictată de Ingres în perioada 1844-1848, cea care continuă să trăiască în tabloul care i-a fost dedicat, priveşte lumea cu detaşarea şi dezamăgirea celui care ajunge să ştie mai mult decît toţi ceilalţi. Cu un ton melancolic şi adeseori ironic, femeia-tablou spune povestea, deloc comodă, a evreicei care luptă să cucerească Parisul prin farmec şi inteligenţă, a familiei care s-a impus într-o aristocraţie decăzută prin forţa banului, a casei ce funcţionează ca liant al unei familii care nu trebuie, sub nici o formă, să se dezbine, a războaielor mondiale şi a patimilor îndurate de evrei, a simţului proprietăţii şi a timpului care le modifică pe toate pînă le face de nerecunoscut.   Convenţia de la care porneşte romanul este aceea că baroana Betty de Rothschield continuă să trăiască, după moarte, în portretul pe care Ingres i-l făcuse acesteia cînd ea avea 40 de ani. Retrospectiv, aceasta îşi povesteşte viaţa şi suferinţele încercate din pricina faptului că era […]