Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
„Corpul meu gîndeşte altfel decît mine“
Gheorghe Crăciun: pre-text pentru o ontologie
- 31-01-2014
- Nr. 708
-
Cezar GHEORGHE
- ESEU
- 3 Comentarii
Pe data de 30 ianuarie s-au împlinit şapte ani de la moartea scriitorului Gheorghe Crăciun. În toţi aceşti ani, cărţile sale şi atitudinea acestuia faţă de literatură au continuat să rămînă un reper pentru mine. Dedic acest articol autorului romanului Pupa russa, sperînd că editorii români vor face în curînd gestul firesc de a iniţia o serie„Gheorghe Crăciun – Opere complete“. „Conştiinţa“ este deja în corp. Pierderea transcendenţei În eseul său despre cele cinci simţuri, Michel Serres face o observaţie tulburătoare: trupul devine conştient de sine; pielea este înzestrată cu o „conştiinţă“ de sine. Materia din interiorul corpului acţionează (şi reacţionează) la variaţia universală a materiei înconjurătoare. Traversat de intensităţi, trupul este deja o expresie. Corpul se „spune“, se „exprimă“ pe sine, însă o face neliniar, plurisenzorial, nonconceptual şi iraţional, într-o limbă pe care nu am inventat- o încă sau pe care nu o cunoaştem îndeajuns. Gheorghe Crăciun avea dreptate să constate că „tema a devenit esenţială din momentul pierderii orizontului transcendenţei (moartea lui Dumnezeu, supraomul lui Nietzsche, metafizica prezentului la Baudelaire, paradisurile artificiale şi tehnicile de anulare, izolare a corpului)“ (1.) Orice filozofie a corpului va trebui să uite de transcendenţă şi să găsească un limbaj potrivit imanenţei vieţii. […]
Nu e nevoie sǎ-l citești pe prozatorul-filosof pentru a bǎga de seamǎ cǎ trișeazǎ, încercând sǎ impunǎ argumentul de purǎ contrabandǎ cǎ din „pierderea transcendenței” ar urma în mod necesar dispariția conștiinței, și în fond a OMULUI. (Sau o fi avut în vedere celebra împǎrțire ruseascǎ a istoriei umane ‒ “De la gorilǎ, pânǎ la moartea lui Dumnezeu, și de la moartea lui Dumnezeu… pânǎ la Gorilǎ!”?)
Cât despre cei trei titani ai gândirii neo-scolastice franțuzești, pe care pǎreți sǎ-i citați cu aceiași pietate și infinit respect cu care erau citați altǎdatǎ Aristotel, Kant sau Hegel, poate cǎ un pic de simț al umorului și de scepticism cartezian v-ar putea ajuta sǎ ieșiți din adâncurile peșterii în care ei au încercat (și în mare parte au reușit) sǎ închidǎ spiritul contemporanilor lor amețiți de trecerea prea brutalǎ de la conștiința de clasǎ la conștiința corpului.
Daca vreti sa aflati pe ce s-o fi bazat Gh. Craciun va sfatuiesc sa il cititi. In plus la „filosofia asta impotentǎ și lingavǎ a corpului“, asa cum o numiti, au aderat si Merleau-Ponty, Barthes, Michel Serres etc
Pe ce vǎ bazați (și pe ce s-o fi bazat Gheorghe Crǎciun) în afirmația cǎ din “pierderea transcendenței” (presupunând cǎ ea s-ar fi produs cu adevǎrat) rezultǎ și înlocuirea conștiinței în sensul clasic al termenului prin așa-zisa “conștiințǎ a corpului”, a sufletului tradițional prin cel “care se naște continuu în mișcǎrile corpului”, și așa mai departe?
Şi ce e cu filosofia asta impotentǎ și lingavǎ a corpului, care nu îndrǎznește sǎ facǎ pasul decisiv spre moștenirea “divinului Marchiz” ‒ spre voluptatea nǎscutǎ din dominație și din pedepsirea rafinatǎ a altor corpuri? Cine e atât de naiv încât sǎ accepte impostura unui asemenera “pact somatografic” pentru molii și râme?