Corupţia şi salvarea sufletului

Reflecţii pe marginea omiliilor Papei Francisc

  • Recomandă articolul

El papa Francisco toca su crucifijo mientras lo conducen a través de la multitud durante su audiencia general inaugural, en la Plaza de San Pedro, en el Vaticano, el miércoles 27 de marzo de 2013. Francisco pidió el miércoles que se ponga fin a la violencia y los saqueos relacionados con el golpe de estado del fin de semana en la República Centroafricana, en su primera apelación de ese tipo por la paz desde que se convirtió en papa. (AP foto/Andrew Medichini)

Una dintre temele care străbat constant reflecţiile omiletice şi interviurile Papei Francisc este cea a corupţiei sau a viciului înrădăcinat profund într-un suflet omenesc. Mai precis, e vorba despre corupţia celui care duce „o viaţă dublă“, care minte cu dezinvoltură şi talent manipulativ, convingînd pe toată lumea. Este corupţia mafiotului care comandă sau execută „crime de onoare“, dar merge duminica la biserică, închinîndu-se ca un „bun catolic“. Este corupţia oricărui creştin ce se pretinde pios, cultivînd fără mustrări de conştiinţă vicii care „nu suportă lumina soarelui“. Extrapolînd, putem spune că e corupţia oricărui om care se pretinde „respectabil“ sau „bun familist“, dar duce în realitate o viaţă „multiplă“, pe care o raţionalizează prin eforturi de normalizare a situaţiei sale (cel mai frecvent, prin scuza că „multă lume face la fel“).

Sufletul omenesc are o arhitectură cu atît mai complicată cu cît cea mai mare parte a lui e, de fapt, invizibilă – de pildă, toate lucrurile nemărturisite sau greu de mărturisit fac parte din „zona nevăzută“ sau neexprimată a sufletului. Un duhovnic creştin poate avea o cunoaştere privilegiată asupra acestei „părţi nevăzute“ a omului şi, dacă are har şi inteligenţă, poate distinge între un suflet corupt şi unul păcătos. Diferenţa dintre cele două nu constă neapărat în faptul că unul comite păcate din obişnuinţă, în vreme ce celălalt – doar accidental. Obişnuinţa bună sau rea poate deveni „a doua natură“ în cazul oricărui om, fie el păcătos sau corupt. Omul e un vas fragil şi uşor de atras, de obicei, spre păcat. Diferenţa pare că rezidă, cu o metaforă biblică, în „duritatea“ sau „împietrirea“ inimii („Să nu vă împietriţi inimile ca la Meriba“, spune Psalmul 95, 8). Nu e vorba, desigur, de „împietrirea inimii de durere“, ci de o duritate care produce o incapacitate de a mai simţi o empatie reală cu alte persoane. În cazul omului corupt, universul din jur devine populat cu „obiecte“ care nu-i servesc decît instrumental interesele, fie că sînt oameni sau lucruri inanimate.

Una dintre particularităţile unui suflet corupt poate fi, de pildă, lăcomia, dorinţa insaţiabilă de putere, de bunuri de lux şi de „proprietate“ asupra altor persoane – de obicei, figuri care pot fi considerate „trofee“. Pentru a-şi satisface lăcomia, omul corupt recurge de obicei la tot felul de „jocuri“ şi strategii de manipulare. De pildă, criza cea mai recentă din Wall Street a pornit de la ingineria financiară a unui grup de persoane structural corupte, care au început să „joace“ cifre tot mai astronomice, care nu mai aveau acoperire în economia reală. Dacă asemenea „jocuri“ produc consecinţe negative, care sînt expuse public într-o lumină critică, de obicei remuşcările „jucătorilor“ nu sînt determinate de faptul că au comis faptele în sine, ci de faptul că „au pierdut partida“ şi că maşinaţiile lor au fost descoperite. Este un regret pragmatic, fundamental egoist, care nu merge pînă la esenţa faptelor comise şi nu vede consecinţele lor asupra altor persoane (nu ajunge pînă la regretul moral). Se limitează doar la tristeţea de a constata „insuccesul“ lor practic. În acelaşi mod, cineva care duce o „viaţă de cuplu“ dublă sau triplă poate regreta pragmatic faptul că partenerul său fidel descoperă la un moment dat adevărul despre duplicitatea sa, dar nu regretă faptele în sine: faptul de a fi trădat încrederea unui partener loial care îl iubeşte, de a fi minţit şi manipulat pe toată lumea etc.

Salvarea sufletului este posibilă, cum explică acelaşi Papa Francisc, atunci cînd există cel puţin dorinţa de a simţi un regret pentru faptele comise, chiar dacă nu şi un regret sensibil (o stare de tristeţe sau remuşcarea). Multe sînt căile de salvare a sufletului omenesc, dar toate trebuie să treacă, într-un fel sau altul, prin umilinţă. Un indiciu al omului care este păcătos, fără a fi şi corupt, poate fi şi incapacitatea de a minţi cu persuasiune – omul care e „doar păcătos“ păstrează o conştiinţă vinovată de care nu poate face abstracţie în mod absolut.

Aş încheia aceste reflecţii pe marginea omiliilor Papei Francisc zăbovind puţin asupra uneia dintre „fericirile evanghelice“: „fericiţi cei săraci cu duhul“. Simpatia predilectă a Papei faţă de săraci poate avea şi o semnificaţie mai profundă. Cei care contemplă lumea prin filtrul unui venit mic pot, dacă nu suferă de invidie (ispita majoră a omului sărac), să privească universul din jur cu o mult mai spontană umilinţă decît cei care au iluzia „omnipotenţei“ din cauza unui venit cu multe zerouri. Sărăcia ca privaţiune extremă este evident un rău, dar sărăcia care îi oferă contemplaţiei o notă substanţială de umilinţă este „o sărăcie cu duhul“ – adică un cîştig spiritual. Probabil cuvintele lui Isus despre dificultatea bogaţilor de a intra în Împărăţia lui Dumnezeu (Lc 18, 25) trebuie citite şi în acest sens. Salvarea sufletului îi este accesibilă în principiu oricărui suflet uman, dar căile de salvare pot fi complet blocate de iluziile grandorii şi omnipotenţei. Aş adăuga, tot în cuvintele Papei Francisc, „chiar dacă omul corupt face acte de caritate“, dă bani la Biserică etc., salvarea sufletului nu poate fi „cumpărată“, întrucît, prin definiţie, trebuie să rămînă a sufletului. E nevoie de o căinţă care să atingă esenţa păcatelor comise, nu doar de tentativa de a le exorciza superficial prin acte de filantropie ce vizează „umanitatea în general“ sau Biserica. Pentru ca „duhul“ să poată lucra într-un suflet uman vindecînd rănile păcatului, trebuie să fie mai întîi primit de acel suflet cu umilinţa celui care îşi recunoaşte faptele păcătoase, şi nu e doar întristat cînd acestea ies la lumină sau resentimentar faţă de adevărul care i-a „cauzat prejudicii“.

object(WP_Term)#13241 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }