COSMOPOLIS. Instinctul de conservare la sardele

Criză financiară ca asta nu-mi amintesc să mai fi avut de pe vremea cînd încă nu auzisem de Alzheimer. Imperii cad, republici se ridică, popii fonfăie, sinucigaşii nu ratează. E-o criză care abia-abia îşi ţine echilibrul între recesie şi depresie: nu doar că poate fi mai rău, dar nici că poate fi mai bine. Cînd echivalentul universal al unui univers trivial – banii – se împuţinează, trupurile se ghemuiesc în suflete, iar sufletele vor să scape de trupuri. Conservatorii ne-au făcut asta? The American neocons? Poate… că nu alţii, de vreme ce ei au tot lărgit distanţa dintre bogaţi şi săraci (D-B/S, dacă vreţi; ori, dacă vă place mai mult pe româneşte, Distanţa dintre Îmbogăţiţi şi Săraci: les nouveaux riches & les vieux pauvres). Pînă cînd Distanţa a dat-o în răsfăţ: „lumea asta e prea mică pentru cît vreau eu să cresc!“ Ne-ntineriţi în bune, dar îmbătrîniţi în rele, grijulii cu Distanţa ca nişte taţi vag vinovaţi cu dulcea lor fetiţă, conservatorii s-au pus să-i facă un leagăn nou. Lumea noastră, globală apud George Bush Bătrînul, nu-i mai era de ajuns veşnic nubilei D-B/S. Mai tînărul Bush, fiul Casei Albe, a găsit de cuviinţă să-i lase pe cei care l-au […]