COSMOPOLIS. Melbourne, printre picături

Pesemne Melbourne s-a născut pe ploaie. Altfel, de ce aş ajunge acolo altcîndva decît în miezul iernii australe? Dar cum şi-atunci lămîile cresc, pe la douăsprezece grade, cei de prin partea locului prind a tremura; la opt, a mormăi. Dar nici la cinci nu hibernează. Acolo mercurul termometrelor nu se dă peste cap trecînd sub zero cu clicul foarfecelor parcelor: circul termic e lăsat să se desfăşoare în Tasmania, în Noua Zeelandă şi, dincolo de ele, acolo unde, sudul pierzîndu-se în ape, nicăieriul se regăseşte în pretutindeni. Uitaţi-vă într-un atlas ori, mai bine, pe Google Earth: pe la 37 sud/145 est, oraşul s-a aşezat în jurul golfului Port Phillip, pe rîul Yarra, la nord de strîmtoarea Bass, prin care văluresc oceanele imense ce insularizează Australia din ce în ce mai timid. Melancolicii vintrelor terestre din care s-a încreţit oraşul ies la suprafaţă în forme nostalgice, mici cutremure resimţite doar individual. Nu e o nostalgie cronică – australienii sînt mult mai solari decît alte naţii –, ci una secundă, marcată de depărtările de la care ai venit, tu sau antecesorii tăi cărora le stătea bine cu drumul. Cine vine acolo, vine de departe. Iar Melbourne-ul, neinfirmînd adevărul că binele nu e […]