COSMOPOLIS. Miţa-n scenă

The king is dead. the drama queens     Miţa e o lume. Dar lumea fusese o călătorie înscenată în alte feluri: creaţie, vis, lumină geometric împărtăşită, vîrf de iceberg deasupra iadului, iad fără vîrf, mare lanţ al birourilor, în fine, glob îndatorat drepturilor sale. Dintre drepturile omului, cel la auto-proprietate e azi cel mai inalienabil: „identic mie, sînt ce am“. A devenit cel mai statornic invocat drept, am putea zice (şi, iată, o fac) că sîntem cel mai uşor de recunoscut, moţăind şi mîţîind, printr-un narcisism şi global şi individual. Iar Miţa se are pe sine prin ceilalţi ca nimeni altcineva. Acuma, în lumea ca un obor de scene auto-dramatice, o Miţă e-n toate. Caracterele clasice (avarul, sfînta, soţul gelos…) erau nu indivizi, ci trăsături caracteriologice; combinaţiile dintre ele dădeau personaje (unele mai apropiate de un tip anume – Shylock era avarul propriu-zis; Celestina, o combinaţie complexă de vrăjitoare, seducătoare şi vicleană PR). Teofrast, autorul primelor Caractere, scrisese, însă, precum maestrul său, Aristotel, despre toate celea, inclusiv despre farmacopee. După moartea teatrului (care, de mai bine de trei secole, trăieşte din încercările de a se resuscita din lazaretul aseptic al formelor moarte), individul a dominat într-o vraişte de cicluri […]