COSMOPOLIS. Monism şi feromonism

„Dacă-l ai pe vino-ncoa, du-te-ncolo!“ – sună principiul pastoral. Într-acolo duc şi – deghizate, dar neprecupeţite, nerăscolite de răscruci – ecourile sale. Doar fermecătorul, şarmantul, charismaticul, cel nelipsit de vino-ncoa, e ispititor, periculos, deci înspăimîntător, nu? Ducă-se pe pustii! Şi deşerturile cresc geometric. Diavolul poate fi şchiop sau cocoşat sau peltic sau multilingv, dar el este, mai întîi şi mai ales, convenabil. În absenţa diavolului, popii sînt la fel de derutaţi şi denudaţi ca America lipsită de inamici şi Rusia de vodcă. Piei, Satană (etc)! Nu că diavolul ar fi ispititor, dar ispita e aşa de tare, că mai convenabil e să-i dai formă demonică (culturalnic, să te dedai la „demonomorfism“). Diavolul e alcătuit din velcro: se lipeşte de toate. Pastoral, religia înveleşte feromonii ispitei în feromonii de alarmă: biing! Zdînng! Get back! Too close for your own safety! Mirosul de pucioasă al demonului e acoperit de aromele tămîioase ale cădelniţelor Sf. Maxwell. Măştile zeilor se numesc popi, deşi nu altfel se numesc mimii istoriei. O planetă fără popi care să sfinţească şi să anatemizeze cu nemiluita? There’s no Planet B cu care… pe care să defilăm. Mă leg aici de ce mă leagă mai strîns ca gen, genom şi […]