COSMOPOLIS. Om.com

Mă trece, îmi trece şi trec   „Ce să fie omul?“ dă să mă întrebe amicul de la masa de alături. Altădată i-aş fi întors-o scurt: „omul e nu numai, ci şi“. Dar nu mai pot s-o fac, nu că aş şti de ce? Ceva mă reţine – cred că adevărul. Adevărul ăla ca o sabie proaspăt ştearsă. Unde sînt vremurile-acelea, zăpezile şi ubisunturile lor? Unde e omul care se punea capră la jocul de-a definiţia ca să-l prinză-n chingi Aristotel şi să-l facă, cu ou şi cu oţet de gen şi specie, animal social? Ori omul ăla (acelaşi) care era singurul animal vorbitor? Sau singurul animal care ştie să rîdă? Sau singurul animal: cinic, pervers, hrăpăreţ, crud, sadic, sudor, masochist, porc ori înger? Mai toate definiţiile astea gîfîie-ngîmfate, infatuate şi fudule – nici că le pasă de animale sau de multitudini; doar ultimele două, puse dimpreună de Pascal, ne zic ceva, că ne-o spune el – omul e pe jumătate animal, pe jumătate înger, et qui fait l’ange, fait la bête. Au trecut vremile şi mai ales au trecut vremile acelea de dinaintea morţii omului, pe care Foucault a putut-o constata pe plaja fiinţei, de unde acela tocmai fusese […]