COSMOPOLIS. Ultimul sas

Mă uit în jur, şi-n jur de Mediaş sînt două sate: unul, Aţel; Pelişor, celălalt. Acolo şi acolo, Ioana Crăciunescu a închiriat, acum cîţiva ani, două case parohiale ale Bisericii Evanghelice. Le-a curăţat (de mucegai, ruine şi de multe tone de cartofi lichefiaţi de-a lungul a trei luştri de lene), le-a decorat cu geniu, transformîndu-le în raiuri pe pămînt. Vreau să spun: puţine locuri din România se pot compara cu gustul cu care arta acestor case se strecoară subtil pe hărţile invizibile ale ţării. Cuprinse acuma în fundaţia culturală care-i poartă numele şi spre alte sfere, casele de la Aţel şi Pelişor le umplu inimile – celor care se strîng acolo întru creaţie, dialog şi blehăteală – de-o bucurie în parte exprimabilă. Ioanei, însă, -i dau şi dureri de cap: ca raiurile să rămînă aşa, chiria – de pildă şi vai! – trebuie plătită. Cînd a aflat de precaritatea situaţiei, Hans-de-serviciu, care ştia de anii grei de efort ai Ioanei, i-a spus: „Nimeni în sat n-a făcut nimic pentru casele astea – nici biserica, nici oamenii. Am pus deoparte trei canistre cu benzină. Dacă pierdeţi casele, dacă pune altcineva mîna pe ele, le dau foc. Eu sînt ultimul sas, doamnă!“. […]