Crăciun parizian

Dacă vrei să-l petreci cu mine, cititorule, fii la 8 seara în Place de la Convention. Am acolo întîlnire cu Damien Laurique. Nu-l cunoşti. E un băiat de 24 de ani, înalt, urît, vînjos şi prost îmbrăcat. În al patrulea an de medicină, mi se pare. Ziua e şofeur, noaptea face amor. Cînd învaţă pentru examene nu ştiu. Ştiu numai că le trece.  Într-o dimineaţă de octombrie 1930, a urcat grăbit scările odăii mele din rue de Vaugirard. – Vrei să faci un tur la Bois? – Cu ce? – Cu maşina mea. Un Talbot. – Glumeşti. – Nu. A deschis fereastra şi mi-a arătat în colţ, lîngă Café du petit globe, o limuzină. – Ce-i asta, Damien ? – Suzanne Vilaut. 33 de ani. Văduvă. Moaşe în al V-lea arondisment. 18 rue Linne. Cunoscută acum două săptămîni, pe peronul metroului la Denfert-Rochereau. Trei nopţi de amor. Pe urmă un rendez-vous la care n-am venit pentru că eram răcit, altul pe care l-am pierdut fiindcă aveam curs. O scrisoare disperată. O scenă de un ceas. Şi maşina. Cumpărată pe numele meu, după cum arată această factură. Et voilà! Acesta e Damien Laurique. Cititorule, nu vei spune că nu te-am prevenit. […]