Creativitatea şi spontaneitatea binelui: curajul

În eseurile anterioare am îndrăznit să ne interogăm asupra creativităţii răului. Am plecat de la o constatare uşor de urmărit de oricine stă, din cînd în cînd, să se gîndească, măcar cinci minute asupra rostului său în lume: anume că, binele înseamnă limitare, reţinere, amînare a impulsurilor şi dorinţelor, în timp ce răul îşi asociază, dimpotrivă, nelimitarea, lipsa oricărei amînări şi reţineri în purtarea zilnică. Doi buni prieteni reflectînd fiecare din unghiul său de vedere asupra acestei constatări au ajuns şi ei la o concluzie interesantă: uneori curajul aparent seamănă creativităţii rele, dar el aparţine, cu certitudine, de inepuizabila inventivitate a binelui. Le dau dreptate. Le ascult curios, argumentele.   Prietenul hobbesian crede cu putere că virtutea curajului este des întîlnită în starea de natură. Lucid asupra situaţiei în care se află fiecare om, recunoaşte că viaţa tuturor, într-o asemenea lume a violenţei continue, nu poate fi decît „singuratică, săracă, urîtă, sălbatică şi scurtă“. Nu uită, cu mîndrie nedisimulată, să-mi reamintească faptul că această idee apare în Leviathan în celebrul, atît pentru antropologie, cît şi pentru etică, capitol 13. Sînt de acord că, într-adevăr, sub pericolul permanent al morţii violente, chiar aşa ar fi viaţa, dar aici se şi opreşte […]