Creştinismul fără Întrupare

Unul dintre lucrurile cu adevărat serioase din viaţa unui creştin, atît de serios încît poate lăsa loc pentru umor şi echilibru, aşa cum sugerează C.S. Lewis cînd citează sfatul lui William Dunbar: „Pe Domnu-ascultă-L, fii voios,/ nu da pe lume nici un os“, este prezenţa centrală a Mîntui – torului în propria viaţă. Cristos nu este doar începutul şi sfîrşitul istoriei creaţiei şi umanităţii, ci se cuvine recunoscut şi ca un Rege interior al fiecărui creştin. El nu pretinde, totuşi, o recunoaştere standard a regalităţii Sale, numai prin purtarea unor veşminte clericale sau călugăreşti sau printr-o adoptare conformistă a pietăţii, ca şi cînd ai purta o uniformă confesională. O vocaţie creştină este un „da“ care deschide „uşa“ către Cristos-Regele (Apoc. 3, 8) atunci cînd mărturiseşte disponibilitatea omului de a se pune la dispoziţia planurilor Sale, după modelul Mariei (Lc. 1, 38). Ea încetează să mai fie astfel cînd trădează mai curînd mediocritatea, stilul lui „lasă-mă să te las“ sau ceea ce Cardinalul De Lubac numea „mondenitatea spirituală“ – o corupere „religioasă“ a vocaţiei incomode de a-L căuta şi a-L sluji pe Dumnezeu, prin adoptarea unui stil de viaţă hedonist, dar „corect religios“, sau a unui triumfalism eclezial ce se manifestă, […]