Creştinul cumsecade?

Rugăciunile Psalmiştilor invocă ajutorul Domnului nu doar în dificultăţi ce sînt efectul propriilor lor fărădelegi, ci şi împotriva „nelegiuiţilor“ care îi asupresc, îi batjocoresc sau îi vorbesc de rău pe cei lipsiţi de apărare. E vorba de rugăciunile unor oameni istoviţi şi împovăraţi, care găsesc totuşi puterea să I se adreseze lui Dumnezeu cu încredere şi speranţă, plîngîndu-I-se de violenţa, viclenia şi cruzimea prigonitorilor lor. Şi-a pierdut oare acest mesaj întreaga lui semnificaţie pentru un creştin? Este oare sfatul evanghelic de a nu-ţi judeca aproapele o interdicţie implicită de a mai gîndi în aceşti termeni? Ar trebui precizat mai întîi că Psalmiştii care I se plîng lui Dumnezeu împotriva asupritorilor lor nu se referă la nişte păcătoşi asemănători vameşilor căiţi din Evanghelie care Îl întîmpină pe Isus cu braţele deschise, şi nici nu se află în aceeaşi situaţie ca femeia adulteră ameninţată cu lapidarea, faţă de care Isus manifestă o protectoare milostivire. E vorba de „nelegiuiţi“ ce arborează impenitent o răutate crudă şi gratuită şi care, în plus, prosperă şi se bucură de apreciere şi recunoaştere socială. Prigonitorii de acest fel se numără printre „oamenii zilei“, sînt „modele de succes“ pentru mulţi, neavînd, în plus, nici o intenţie de convertire. […]