Critica de vîrf (II)

Afirmaţi în epoci diferite, situaţi la anumite paliere generaţioniste, în bogata posteritate maioresciană, E. Lovinescu şi G. Călinescu, Eugen Simion şi Nicolae Manolescu intră (în numeroasele analize care le-au fost consacrate) într-un joc al corespondenţelor, al afinităţilor elective.   Cine nu ştie că Eugen Simion este lovinescian? Cine nu a aflat că Nicolae Manolescu e călinescian? Ne-au spus-o ei înşişi de mai multe ori, şi eu i-am crezut, iniţial, pe cuvînt. Primul volum semnat de Nicolae Manolescu (după cel publicat împreună cu Dumitru Micu) se intitulaLecturi infidele şi se înscria, aproape ostentativ, în filiaţia lui Călinescu. Desenul impresionist, „infidelitatea“ dezinvoltă a lecturii, transbordarea criticii în teritoriile creaţiei, personalizarea şi psihologizarea instanţei critice, pînă la punctul în care criticul poate apărea în propria pagină cu sentimentele şi umorile lui: toate aceste mărci ale scrisului călinescian erau uşor de recunoscut şi la tînărul N. Manolescu. Aparent, Eugen Simion este legat cu fire şi mai tari de E. Lovinescu, din care şi-a făcut un model (inclusiv onomastic). De la teza autonomiei esteticului, apărată o viaţă întreagă de Lovinescu şi pe care E. Simion a susţinut-o cu consecvenţă, înainte şi după 1989, şi pînă la „figurinele“ scrise tot după model lovinescian, foarte multe lucruri […]