Critica, polemicile şi publicurile potenţiale (I)

Pe cît de amatori de scandal sînt cititorii de ziar, telespectatorii şi spectatorii – nu numai cei din zilele noastre, însă acum masificarea media face fenomenul deosebit de vizibil –, pe atît de puţin e disponibilă critica artelor de la noi la dezbatere şi, mai ales, la declanşarea şi susţinerea unei polemici. Desigur, au existat mereu polarizări, fie ele ideologice, estetice, generaţionale, în anumite momente de criză socială, virulenţa acestor polarizări crescînd și ea proporţional. Însă rareori diferenţele de poziţionare, individuale sau de grup, au ajuns să angreneze discuţii consistente, cu argumente valide şi la obiect, nu tendenţioase, deviante ori ad hominem.   Sigur, aşa cum adesea s-a subliniat, şi în interbelic, şi în presa sau eseistica de după 1990, sfera publică românească nu a reuşit, încă, să-şi construiască o cultură a dezbaterii, pricină pentru care confruntările polemice au fost mai degrabă rare şi, mai ales, prea puţin eficiente. Şi asta, în pofida faptului că temeliile modernităţii noastre literare (de unde, nu-i aşa, pleacă totul) sînt aşezate de Maiorescu, un redutabil şi cu metodă polemist – mai întîi în raport cu „direcţia veche“, iar cîteva decenii mai tîrziu, în raport cu primele semne de critică marxistă (reprezentate de – azi […]