Criza democraţiei şi societatea necivilă

Criza democraţiei, multă vreme un subiect abordat mai degrabă la nivel teoretic, a devenit o problemă la ordinea zilei. Odată cu afirmarea din ce în ce mai vocală a preferinţei politice pentru (re)construcţii instituţionale bazate pe valorile unei aşa-zise democraţii iliberale, echilibrul democraţiilor este primejduit. Dacă, în 1983, problema enunţată încă din titlul cărţii lui Jean-François Revel, Comment les démocraties finissent (Cum sfîrşesc democraţiile) părea oarecum stranie, astăzi constatăm că democraţiile sînt ameninţate nu doar din exterior, cum se întîmpla atunci, cînd Occidentul părea să se acomodeze cu imperialismul sovietic, ci şi din interior. Va putea rezista democraţia asaltului concertat – atît pe plan intern, din partea unor categorii socio-culturale ostile valorilor societăţii deschise şi liberale, cît şi extern, din partea unor state cu regimuri „iliberale“ – la care este supusă? În anii ´80 ai secolului trecut, societatea civilă era revendicată ca un element-cheie al democratizării. În Vest sau în Est, deopotrivă, societatea civilă era în plină efervescenţă democratică. Astăzi, acest elan pare să-şi fi consumat energia, locul său fiind luat de ofensiva din ce în ce mai coordonată împotriva democraţiei liberale a unei societăţii „necivile“. Dacă societatea civilă „clasică“ era „liberală“, astăzi mişcări cetăţeneşti, deci presupus civice, se revendică deschis de la valori iliberale. Opunîndu-se viziunii liberale şi democratice a vechii „societăţi civile“, acest fenomen, chiar dacă, după cum vom arăta mai jos, nu este nou, a căpătat, în noul context ideologic determinat de crizele suprapuse, o amploare mondială.

Societatea necivilă (dar englezescul Uncivil ar putea foarte bine fi tradus şi ca necivilizat sau dizgraţios) este un concept care şi-a făcut loc încet, dar sigur, în dezbaterea publică de ceva vreme, deşi rămîne mai degrabă la periferia abordării teoretice. Ceea ce caracterizează procesul de substituire a societăţii civile de către cea necivilă este înlocuirea soft power-ului cu violenţa. Ori, în viziunea Luminilor, care au reflectat asupra rolului societăţii civile, ieşirea din „starea naturală“ presupunea un proces gradual de civilizare prin care relaţiile interpersonale dintre membrii societăţii deveneau din ce în ce mai puţin violente şi mai politicoase. De aceea, majoritatea societăţilor europene au fost considerate ca fiind societăţi civile, întrucît societăţile „sălbatice“, care erau mai aproape de starea de natură, se aflau dincolo de graniţele Vechiului Continent.

Acum, iliberalismul vine împreună cu societatea necivilă. Dar, în fond, folosirea „iliberalismului“ este doar un subterfugiu ideologic care abia reuşeşte să mascheze intenţia demarării unui proces de schimbări politice care să îngheţe „democraţia“. Mult mai profunde decît simplele modificări ale unor echilibre instituţionale, reformele constituţionale demarate în multe părţi ale Europei urmăresc un alt fel de democraţie. Iar în Ungaria sau Croaţia, în Polonia sau România, ca să ne referim doar la ţări membre ale Uniunii Europene, schimbările constituţionale deja definitivate sau doar demarate vizează tocmai „îngheţarea“ proceselor democratice prin blocarea adoptării unor noi drepturi şi libertăţi, dacă nu chiar inversarea tendinţei.

În paralel, în plan politico-instituţional se manifestă un proces de dezinstituţionalizare a democraţiei şi statului de drept, de personalizare a vieţii politice, dar şi de inoculare a germenilor unui nou proiect de societate. O „minunată lume nouă“ – care reflectă antimodernismul sfîrşitului secolului al XIX-lea şi începutului de secol al XX-lea – se instalează. Şi, tot aşa cum „democraţiile populare“ din ţările satelite Moscovei de după cel de-al Doilea Război Mondial se opuneau „falsei“ democraţii occidentale, astăzi, democraţiile iliberale se opun „falselor“ democraţii liberale, în vreme ce „noua“ societate civilă se contrapune „vechii“ societăţi civile. Nu este vorba doar de o mutaţie politică, ci de una societală.

Emergenţa unei „noi“ societăţi civile care se revendică de la un sistem de valori diferit de cel asumat de „vechea“ societate civilă liberală deschide deja drumul ascensiunii societăţii necivile. Ar putea antrena actuala criză a democraţiei un reviriment al societăţii necivile? Deja dezvrăjirea lumii, de care vorbea cîndva Marcel Gauchet, este astăzi puternic atacată din toate părţile. Sinonimă proceselor de desacralizare, secularizare şi modernizare a societăţii, dezvrăjirea lumii a însoţit prima şi a doua democratizare. În raport cu dezvrăjirea lumii, crizele de creştere ale democraţiei liberale pot fi privite ca expresii ale unei nostalgii după unitatea religioasă (în sensul ideologic, aşa cum o fac fundamentalismul, naţionalismul sau unele forme de populism) a lumii. Un proces societal ambivalent care duce la coliziunea dintre modernitate şi religie producînd două efecte inseparabile: secularizarea şi fundamentalismul.

În România am mai trăit astfel de momente. „Huliganii“ dintre cele două războaie mondiale îşi asumau cu ostentaţie refuzul „vechii“ democraţii liberale corupte în locul căreia propuneau cu violenţa tinereţii lor nărăvaşe o lume nouă în care să se formeze un om nou. O societate necivilă care a dus România interbelică într-o fundătură. Urmaşii acelor „huligani“, astăzi activi în plan cultural şi ideologic, reiau şi adaptează vechile teme pentru a opri procesul de democratizare „liberală“. În acelaşi timp, tehnocraţia şi apolitismul sunt semne ale unui fenomen asemănător. Căci politica în numele apoliticii nu este mai puţin politică, dar poate fi cît se poate de antidemocratică. Între societatea civică liberală, pluralistă şi democratică şi societatea civilă iliberală, monistă şi necivilă fractura se lărgeşte pe măsură ce nu doar liberalismul, ci chiar democraţia este respinsă în numele tradiţiei. Manipularea „necivilă“ (naţionalistă şi xenofobă) a tradiţiilor premoderne de către reprezentanţii societăţii necivile se conjugă cu o criza economică care a facilitat manipularea necivilă a tradiţiilor premoderne.

Procesul de civilizare internă a societăţilor occidentale a presupus crearea unui spaţiu public neutru care să limiteze violenţa justificată religios sau etnic. Societatea civilă a devenit astfel un actor al democratizării. Începînd cu revoluţia engleză, societăţile occidentale şi-au „construit“ societatea civilă ca o formă de „civilizare“ a moravurilor şi de combatere a consecinţelor nefaste ale războiului civil. Astăzi însă, negarea vehementă a spaţiului public ca spaţiu pluralist, laic şi democratic devine caracteristica tuturor mişcărilor civic-necivice.