Cu aerul său de antivedetă, mereu conectat, empatic și cu un simț al umorului de mare rafinament, Marin Cazacu face parte dintre acei foarte rari muzicieni și mari artiști care nu au urcat niciodată pe soclul propriei măreții. Asemenea maestrului său, violoncelistul și profesorul Serafim Antropov Manu, Marin Cazacu este tot timpul înconjurat de tineri pe care îi respectă, ajutîndu-i nu doar să devină, ci și să existe ca muzicieni în această lume tot mai îndepărtată de adevărata noțiune de valoare.
De aceea, la vederea afișului care anunța concertul aniversar din cadrul stagiunii Orchestrelor și a Corurilor Radio România, Marin Cazacu la 60 de ani, toți cei care îl cunosc pe cel mai important violoncelist român al ultimelor decenii, unul dintre cei mai importanți creatori de școală românească de violoncel, cred că au avut aceeași mirare. 60 de ani? Nu se poate! La fel de repede însă mirarea trece, pentru că Omul și Artistul Marin Cazacu nu ține niciodată – și acesta poate fi unul dintre secretele „tinereții sale fără bătrînețe“ – cont de vîrsta proprie și a celor din jur. Am avut șansa de a-l vedea pe profesorul și violoncelistul Marin Cazacu interacționînd cu studenții și cu partenerii săi de scenă de la 18 la 86 de ani, și de fiecare dată am admirat comunicarea sa deschisă, directă, punînd pe primul loc muzica, fără să neglijeze însă niciodată respectul pentru latura umană a celor din jur.
Din fericire, seara care i-a fost dedicată s‑a desfășurat în compania Orchestrei Naționale Radio, dirijate de Julien Salemkour, un binom artistic de succes în stagiunile ultimilor ani, care a realizat un acompaniament atent și foarte bine dozat pentru Baladă haiducească pentru violoncel şi orchestră de Paul Constantinescu, Kol Nidrei pentru violoncel şi orchestră, op. 47 de Max Bruch și Rapsodia ungară pentru violoncel şi orchestră, op. 68 de David Popper. Un repertoriu cu care Marin Cazacu a adus un omagiu nu doar unei teme celebre cum este Kol Nidrei, ci și unor compozitori care au îmbogățit semnificativ – în epoci diferite – literatura dedicată violoncelului.
Am privit și ascultat concertul cu un inerent subiectivism. Cu apariții mai rare în ultima perioadă pe scenele de concert din București în postura de solist, Marin Cazacu mi-a reamintit că singurul loc în care artistul ar trebui să dea măsura orgoliului său profesional este pe scenă. În datele sale obiective, actul artistic al violoncelistului Marin Cazacu acum, după 40 de ani de carieră, este impresionant. Un control excepțional al sunetului și siguranța discursului său muzical previn încă de la primele note publicul că urmează un transfer de energie și construcția unui arc emoțional proprii marilor maeștri.
Nu degeaba continuator de școală și creator de discipoli de o mare valoare, Marin Cazacu a dat un minunat exemplu în legatură cu ceea ce înseamnă o tehnică violoncelistică de înaltă clasă. Sunetul său susținut, vibrato-ul ardent, mîinile minunat așezate pe instrument, acuratețea și minuția cu care își adaptează stilistic interpretarea și, peste toate, modul său de a înțelege și transmite bogăția de sensuri ale textului muzical au impresionat asistența într-un mod unic. Da, am ascultat concertul cu subiectivism, dar acesta nu se referă în nici un caz la rîndurile de mai sus. El vine dintr-o zonă pe care probabil nu mulți dintre cei care au umplut Sala Radio la concert o cunoșteau sau o conștientizau la momentul respectiv. Și anume din activitatea impresionantă de creator de viață culturală care se află în spatele violoncelistului și profesorului Marin Cazacu, din calitatea sa de creator și de manager al Orchestrei Române de Tineret, al orchestrelor Romanian Sinfonietta și Junior, al ansamblului Violoncellissimo – un unicat, cel puțin în această parte a Europei –, din calitatea de manager al Centrului Național de Artă Tinerimea Română, de creator și de manager al Festivalului Internațional „Enescu și Muzica Lumii“, și… lista poate continua.
Cu o mirare și mai mare decît la auzul cifrei de 60 – un simplu număr pentru acest spirit atît de viu –, mă întrebam, în timp ce mă delectam din nou în sala de concert cu calitățile artistice ale violoncelistului Marin Cazacu, cînd? Cînd și cum reușește acest om să le facă pe toate? Cît de conștienți sîntem că multe dintre momentele de entuziasm ale publicului în viața culturală locală și de apreciere internațională a valorilor culturale ale țării noastre îi sînt datorate?
L-am ascultat pe Marin Cazacu cu subiectivism. Mi-am reamintit de mine, un foarte tînăr (fost) violoncelist, entuziasmîndu-mă de performanțele de pe atunci excepționale ale studentului Marin Cazacu, l-am revăzut apoi în partida de violoncel a Filarmonicii „George Enescu“, niciodată blazat. Indiferent de cît de crîncen era frigul din sală, în concertele tinereții și ale maturității sale ca artist și ale mele ca spectator, avînd apoi griji multe legate cel mai adesea de soluțiile financiare cu care să reușească să ducă la îndeplinire încă un proiect național sau internațional, în care să strălucească tinerii săi prieteni; l-am revăzut pierdut undeva în public, fericit pentru momentele de fulminant succes, pe cele mai importante scene de concert ale Europei, al orchestrelor de tineri pe care le-a creat, scene pe care s-a aflat adesea și în calitate de solist, pentru ca, înainte de stingerea aplauzelor, să revină la grijile nenumărate care țin de organizarea pînă în cele mai mici detalii a unor proiecte care presupun pregătirea și deplasarea unei orchestre simfonice de mari dimensiuni, disponibil în a găsi timp pentru cumpărarea unui sendviș pentru repetitia de dimineață a cîte unui tînăr muzician trezit mai tîrziu…
Cu subiectivism, îmi reveneau toate aceste gînduri ascultîndu-l pe Marin Cazacu după 40 de ani de carieră artistică, construind momente unice precum respirația frazelor din Kol Nidrei sau simplitatea și omenescul din Cîntecul păsărilor cules de Pablo Casals, marele înaintaș al tuturor violonceliștilor. Marin Cazacu este un artist care trăiește după aceleași valori cu care își asumă condiția de Slujitor al Muzicii.