Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Cum a fost înnobilat căcatul la Ateneu
- 01-10-2010
- Nr. 544
-
Marius OPREA
- Actualitate
- 21 Comentarii
Întotdeauna mi-a fost greaţă de funcţionarii care tratau oamenii de parcă erau, mă scuzaţi, ultimul căcat Herta Muller, Ateneul Român, 27 septembrie 2010 Herta Müller m-a făcut să mă simt tare bine în România de luni, 28 septembrie a anului 2010. Am avut senzaţia că primesc, alături de Gabriel Liiceanu şi de toţi cei din sală, mai multe răspunsuri decît întrebări au fost puse. Că particip la o şedinţă de psihoterapie. Că înţeleg, totuşi, ce s-a întîmplat cu mine, cu noi, în anii comunismului. Şi am plecat cu aceste înţelesuri cu tot, spre casă. „În sfîrşit“, îmi spuneam în drum spre gura de metrou de la Inter. „Gata“. Îmi venea să sar într-un picior – pe scena Ateneului Român se rostise ceva interzis. Cuvîntul „căcat“. De fapt, căcaţi. Întrebată de Gabriel Liiceanu, care părea să insiste, fără să o pronunţe astfel, asupra „rezistenţei prin cultură“, dacă nu a contat şi acea rezistenţă pasivă, nealiniată la comunism, care a produs totuşi literatură bună, care a făcut să supravieţuim, Herta Müller a fost categorică. A spus că nu, atîta vreme cît ne lăsam călcaţi în picioare de regim fără să reacţionăm sau, şi mai rău, fără să ne solidarizăm cu […]
Cind,prin 1983,fiind angajat civil al unei fabrici ,,sub lupa”am luat atitudine impotriva lui Ceausescu,din cei prezenti,jumatate au lasat capul in jos,un secretar de Partid a izbucnit in plins,iar ceilalti voiau -dupa cite urlau – sa ma omoare.Cind mi-am dat seama de ce s-a intimplat,mi s-au inmuiat picioarele-sau de ce avea sa mi se intimple.Pai,nu s-a intimplat nimic serios ,numai ca am fost chemat la Partid,si m-i s-a spus serios ca nu am vorbit pe la colturi ,si asta e parerea mea,dar sint ratiuni de stat,etc.Nu m-a urmarit nici asecuritatea,nu am fost santajat,iar la Revolutie am fost pus Director.Prima hirtie pe care am facut-o a fost cererea mea de demisie.Am facut-o din cauza scirbei pe care mi-o faceau fostii lingai ai lui Ceausescu,deveniti dintr-o data revolutionari.Culmea este ca am pastrat un oarecare ,,stingism”,dar,evident european.In fine,nu-i condamn nici pe ,,lingai” -cred ca este o boala,si,prezentul premier e caz notoriu.Dar ,mi-e scirba..
…m-a impresionat povestea dumneavoastră,…( vai, nouă) atât de românească.
…şi metaforic, cuvântul în sine spune mult în acest context. În gura altora mă deranjează, din gura unui scriitor sau artist, nu.
D-le Oprea, vă înţeleg atitudinile, vă apreciez şi vă aprob.
Refuz sa cred ca rezolvam vreo schema /Lovind in Liiceanu sau oricare / Solutia e-n alta stratagema / Pe care n-o gasim,ca prea ne doare // Problema noastra nerecunoscuta / E,din pacate-acea complicitate / tacita,ce etern ne persecuta / Si nu putem s-o s coatem din Cetate // E vina noastra,grea si-atat de mare /E lasitatea,fir-ar ea sa fie / ca orice-am face nare rezolvare / Decat in jefuit si-n saracie
E curios si dureros cum s-a deschis intre oamenii obisnuiti si elita intelectuala o adevarata prapastie…
Pana in 1989 parea a exista o anume complicitate intre cele doua straturi ale societatii romanesti,iar dupa 20 de ani se pare ca avem cel mult drumuri paralele,daca nu cumva nici nu mai suntem vizibili unii altora.Dintr-odata,nu mai avem nimic de facut impreuna.Sau poate nu am avut niciodata,si ne-a apropiat ptr.o scurta vreme,ura impotriva regimului politic?
Nu cred ca poate fi considerat definitoriu cuvantul ce denumeste”acel subprodus biologic”,pentru aprecierea pe care o dam unii sau altii faptelor/scrierilor unei Herta Muller ori Marius Oprea
Dar ramane un adevar trist ca cei mai multi dintre romani resping o oglinda care sa le spuna adevarul despre faptele lor din trecutul apropiat,verificabil,ca sa nu mai zic de faptele din prezent!
Asist cu stupefactie cu cata dezinvoltura se consuma acel subprodus biologic pe care H.Muller l-a invocat sub cupola Ateneului Roman (rostit probabil pentru prima data in aceasta incinta) si pe care, n-am nici cea mai mica indoiala, ea n-ar fi indraznit sa-l pronunte in niciuna din marile spatii culturale de care Germania nu duce lipsa.
Coprologia şi coprofagia nu-mi sunt simpaticve, iar plânsul acesta mioritic îmi este şi mai puţin simpatic, Mariu Oprea ca intelectual ar putea fi mai reţinut şi mai obiectiv. Uită că România a fost una dintre cele mai controlate state de către fosta URSS. Să nu ne dăm nici mari, nici mici, nici rotunzi, nici pătraţi, take easy, mr. Oprea.
Excelent diagnostic pentru o situatie post și neocolonială. Ați putea continua, dacă nu vă plictisește subiectul în revista Asymetria, unde vă invit să colaborați.
Din numeroasele increngaturi si variante de raspns, voi enumera doar cateva din cele mai simple:
* Fiindca ne atrag succesul, publicitatea si castigurile fabuloase la loterie (inclusiv la loteriile \”culturale\”).
* Fiindca ne plac laureatii marilor competitii sportive, emisiunile de tip \”10 pentru Romania\”, transmisiile in direct de la olimpiade si campionatele mondiale de fotbal, la care visam sa vedem intr-o zi si echipa Romaniei incununata cu laurii supremi…
* Fiindca cele trei volume ale \”Arhipelagului Gulag\” sunt stufoase si obositoare la lectura, pe cand dezinvoltura cu care distinsa banateana marturiseste \”N-am nici o înţelegere superioară a lumii, tot aşa cum n-am de fapt o înţelegere a ei. Eu nu pricep lumea şi de aia scriu\” – induce o instantanee senzatie de comfort sufletelor noastre insetate de superficialitate si de \”mici lucruri marunte\” (Herta dixit).
* Fiindca masochismul nostru colectiv tresare si el de satisfactie atunci cand de la tribuna Ateneului Roman ni se da a intelege ca nu valoram nimic ca indivizi care n-am fost in stare sa ne \”opunem unei dictaturi\”.
* Fiindca limbajul vulgar, impolitetea si arogantza au ajuns de mult sa ne impuna si sa ne trezeasca un sentiment de solidaritate si chiar de invidie intelectuala.
* Fiindca ne plictiseste lipsa de implicare politica a unui Tolstoi, care in jurnalul sau tradus la Humanitas in 2006 (a propos: anul acesta ss-a implinit un secol de la moartea lui) isi permitea sa noteze cu inconstientza: \”Un oarecare Nobel, negustor de armament, ma cauta pentru a-mi acorda un premiu literar. Oare ce vrea sa insemne asta?\”
Ecorşeul sistemic dezinstituţionalizator optzecişinouă-ist ar fi trebuit să evidenţieze nu numai potenţialitatea fascisto-comunistă a musculaturii maniheiste, cât erorile de atitudine şi percepţie faţă de anatomia mentală individuală şi colectivă. Să ne stigmatizăm dualismul educaţiei celor „şapte ani de acasă”, când, iniţiatic-integrator, rostul acesteia constă în a ne compatibiliza vieţii de familie, de neamuri, de „trib”? Intoleranţi şi exclusivişti, nu ne-am dezice de raţionalismul prin care pretindem că gândim social, nu maniheic-tribal ?
Pare-se, depozităm ireconciliabil toate culturile omenirii fiecare.
Dacă tot invocăm schimbarea de mentalitate, care să fie cea pentru care nu numai că fiece individ şi colectivitate au libertatea să opteze pentru orice mentalitatea, ci şi cum şi de ce pot şi trebuie să fie toate orchestrate?
… şi totuşi asta am fost, laşi şi fără jenă faţă de noi înşine …
Nu am vrut să scriu că HM l-a umilit pe Liiceanu ci că M. Oprea ca și Caius Dobrescu se concentrează pe o astfel de bucurie. Dincolo de asta, ce-i de făcut ? Fiindcă sărăcia și lipsa de speranță nu ar fi dispărut dacă G Liiceanu ar fi fost lustrat. Iar dăm vina pe Acarul Păun ? Liiceanu a cauționat un pseudo-proces al comunismului, dimpreună cu o grupare de intelectuali aserviți, de gen Patapievici sau Tismăneanu, burghezie compradoră, alături de o bună parte din GDS, adversari ai radicalismului, în numele dialogului. Dar tocmai asta a creat terenul înnobilării cuturaliste a gesticulației fumigene practicată de cleptocrația securicomunistă, care și-a continuat și îți continuă nestingherită jaful. Se bat două echipe de gangsteri pe stocul de alcool și droguri, pe rezervele încă neînstrăinate ale României. Dacă nu erau ei, erau alții. Folosiți în același mod.
nu s-a transmis in direct la TV dialogul de la Ateneu. Oare nu tot din teama? Astept cu nerebdare difuzarea inregistrarii. Si eu sper sa nu fie cenzurata.
@Dan Culcer
Nu Herta Muller l-a umilit pe Liiceanu, acesta din urma s-a umilit singur nefacand fata dialogului respectiv.
Poate si el si ceilalti intelectauli cu pretentii prezenti la eveniment au inteles ceva esential: nu are sens sa te crezi altceva decat ai fost sau esti. Mai devreme sau mai tarziu te vei comporta cum esti si nu cum iti imaginezi sau cum vrei sa dai impresia ca ai fi.
Trezirea aici exprimată e patetică dar nu știu dacă va fi urmată de vreo acțiune. Bucuria unora că Herta Muller l-a umilit pe Liiceanu pe scenă, nu e o bucurie bună. Nu așa se rezolva lustrația aici. In România nu a vut loc o revoluție, ci o dublp Restaurație, a comunismului pseudo-reformator care a fost acceptat drept complice cu referințe bune, de capitalismul brutal, neocolonial. Totuși, mi se pare exagerată reacția la această scenă, ca și cum atâta aștepta România, aia mică, slabă, ponosistă, să fi trezită din somn de Herta Muller. E un semn de mare slăbiuciune, de inerție nemaipomenită, de nombrilism intelectual. Caius Dobrescu, puteți să vp uitațați în jur, sunt oameni care își expun de multă vreme public opiniile critice, dacî veți căuta, veți găsi aliați. Spor la căutare pe Google. Doar să găsim cuvintele cheie bune.
Fara sa fiu un pudibond, resping expresia ,,colorata” lansata insistent in dezbaterea de la Ateneul Roman, preluata cu insistenta in comentariile pe tema adunarii respective in O.C., sugerand totodata o perifraza la motto-ul la articolul dlui M.Oprea :
,, Intotdeauna mi-a fost greata de acei scriitori care vrand sa fie percutanti sau sa socheze, in lipsa mijloacelor de expresie corespunzatoare, recurg la jargonul coprofagiei”.
Ce bine venite pot fi vizitele unei Herta Muller,sau comentariile unui Marius Oprea!
Astfel avem parte de crampeie de viata adevarata,-multumesc si doamnei Violetta,comentariul domniei sale poate sta foarte bine ca editorial aici,dar mai ales intr-o anumita revista,unde s-a trecut foarte rapid peste realitatea intalnirii Liiceanu-Herta Muller.Poate ar mai cobori unii de acolo si in viata reala.
Omenasi de pe plaiurile mioritice s-au simtit chiar vexati de atitudinea scriitoarei germane,poate si ptr.ca pur si simplu nu se pot pune in locul dansei,in zilele cand era haituita…
Adevarat se spune ca fiecare citeste mai degraba semnele din interior decat ceea ce ii vine din afara. Vad ca singurul mesaj din prezenta Hertei Muller a fost validarea unor sentimente/stari anterioare venirii ei, care se regasesc in formulari de genul: «un popor nevrozat, apăsat încă de povara trecutului» … «Da, ne-am lăsat trataţi ca nişte căcaţi. Şi tot aşa, îi lăsăm în pace pe cei ce ne-au umilit astfel. » Multa, multa disonanta in acest articol. Si regret. Cate n-ar putea face autorul, tocmai pentru da da consistenta procesului comunismului, daca nu ar fi asa de rigid si nu ar absolutiza niste tinte arbitrare. Poate ar fi mai bine daca si-ar schimba putin strategia. Conteaza mult, la ora actuala, cu CE ANUME se incepe acest proces, pe care multi nu-l vor defel. Ca la jocul de maroco, depinde cu ce incepi, in asa fel incat sa nu darami de la bun inceput toata constructia pe care ar trebui s-o demantelezi piesa cu piesa. Nu, articolul nu informeaza cu nimic despre HN, ci regaseste o informatie proprie, intr-o situatie in care HM e o simpla circumstata, o ploaie sau un un rasarit de soare. In aceasta cronica, problematica se pierde in clisee. Lumea evolueaza, geopolitica la fel. Lectura H.M. poate fi si de alt fel, nu doar la nivelul asta, al referintelor istorico-biografice.
Daca am socotit bine, suntem nascuti in acelasi an, avem exact aceeasi varsta. Asta inseamna ca am fost in acelasi timp la scoala, la gradinita, ca am terminat in acelasi timp liceul… ca in acelasi timp ne cautam un drum… In ceea ce ma priveste, eu am iesit de pe bancile scolii complet nepregatita pentru ceea ce avea sa ma astepte si nimeni nu mi-a atras atentia si nu a incercat sa-mi explice. Nici profesorii, nici parintii. Asa ca nu prea aveam habar pe ce lume ma aflu. Citisem o gramada de carti, dar ele nu mi-au folosit la nimic (din acest puct de vedere…) Dar nu sa fac un exercitiu autobiografic simt eu nevoia acum si aici… Vreau doar sa spun ca imi amintesc… exista o mare probabilitate sa ne amintim cam aceleasi lucruri. Imi amintesc si trebuie sa spun ca mi-a fost intotdeauna frica, chiar si atunci cand inca nu stiam prea bine de ce.Instinctiv, animalic, muream de frica. (Si acum ma tem, dar macar inteleg!)Nu stiu cum a fost cu altii dar eu, asa bolnava de groaza cum ma aflam, innebunita ca serviciul pe care il gasisem cu greu – inainte de a ma inscrie la facultate, trebuia sa ma intretin, cumva! – acela de muncitoare necalificata la o cofetarie (e, si ce daca aveam bacalauratul si fusesem olimpica?) – il puteam pierde oricand – fusesem angajata „sezoniera” si trebuia sa ma prezint la fiecare trei luni la cadre si sa ma rog sa ma mai lase – m-am luptat cu propria mea spaima si, iarasi instinctiv, caci nu pricepeam, m-am purtat intotdeauna ca un om liber. Am fost aruncata la pamant si m-am ridicat de fiecare data. Am vorbit. Am scris (chiar daca nu ma publica pe atunci absolut nimeni) exact ceea ce simteam. Am iubit. Am fost chiar si fericita. (Nu mult.) Am ras din tot sufletul si am plans o gramada. Am fost intotdeauna mai puternica decat „Ei”. Daca ceea ce am spus sau am scris nu s-a auzit, nu-i vina mea. Nici acum nu se prea aude… E-adevarat, n-am facut „cariera”. Dar nici membra de partid n-am fost si am stat atunci ca si acum inafara sistemului. N-am tradat si n-am turnat, desi am fost invitata s-o fac… Am crescut un fiu care poate va reusi mai mult. Din acest punct de vedere, semnele sunt bune. Herta Muller are perfecta dreptate cand spune ceea ce spune. Despre „intelectuali”, despre securisti, despre societatea romaneasca in general. Ma bucur pentru tot ce-a spus, ca si cum eu insami as fi vorbit! Dar, dupa un atent examen de constiinta, facut in spiritul acestui articol (inca o data felicitari din toata inima!), eu una constat ca nu am de ce sa-mi pun cenusa in cap. N-am nici cel mai mic lucru sa-mi reprosez. Nici pentru atunci si nici pentru acum. Desi acum imi este este mai frica decat atunci. Acum am imbatranit. Sunt singura. Am ramas (din nou) fara slujba. Nu voi avea nicio pensie. Niciodata. Nu am ce sa caut in niciun spital din Romania, fiindca nu am bani. In general, nu pot sa-mi permit nici macar cele mai elementare servicii medicale. Slava Celui de Sus, am un acoperis deasupra capului si niste pereti acoperiti de sus pana jos cu carti. Atat. Dupa o viata de om in care am muncit pe branci si am indurat tot ce se poate indura, si am pierdut aproape tot ce se poate pierde. Nu am de ce sa ma ascund de trecut, istoria mea nu are umbre. Am fost si am ramas un om liber. Atunci si acum. Si, uite, n-o sa iau Premiul Nobel pentru asta!
„Nu am fost eroi, ci complici într-o mai mare sau mai mică măsură. De aceea a fost şi rămîne imposibil în România zilelor noastre un proces al comunismului. Ne-am judeca pe noi înşine şi în faţa propriei conştiinţe, eliberate în 1989, dar încă neregăsită, ne-am afla în mai mare sau mai mică măsură, vinovaţi. Da, ne-am lăsat trataţi ca nişte căcaţi.”
Daca tot recunosti ca ai fost un cacat, de ce te-ai bagat in fata si nu i-ai lasat pe altii care nu s-au comportat ca niste cacati?
Herta Muller vine, stă puţin, şi pleacă; iar noi rămânem cu … înnobilarea !